„Celei care minte” de Ion Minulescu

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine…

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

Am să te iert –

E vechi păcatul

Și nu ești prima vinovată!…

 

În cinstea ta,

Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,

Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,

În pat ți-am presărat garoafe

Și maci –

Tot flori însângerate –

Și cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,

Iar în covorul din perete ca și-ntr-o glastră am înfipt

Trei ramuri verzi de lămâiță

Și-un ram uscat de-Eucalipt.

 

Dar iată,

Bate miezul nopții…

E ora când amanții, -alt’dată,

Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…

Deci vino,

Vino și desprinde-ți din pieptenul de fildeș părul,

Înfige-ți în priviri Minciuna

Și-n caldul buzei Adevărul

Și spune-mi:

Dintre câți avură norocul să te aibă-așa

Câți au murit

Și câți blesteamă de-a nu te fi putut uita?…

 

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine…

Dar fiindcă azi mi te dai toată.

Am să te iert –

E vechi păcatul

Și nu ești prima vinovată!…

 

Deci nu-ți cer vorbe-mperecheate de sărutări,

Nu-ți cer să-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la alții,

Ci tot ce n-ai spus nimănui.

Și nu-ți cer patima nebună și fără de sfârșit,

Nu-ți cer

Nimic din ce poetul palid

Cerșește-n veci de veci, stingher,

Voi doar să-mi schimbi de poți o clipă

Din șirul clipelor la fel,

Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,

În păr să-mi împletești cununa de laur verde

Și în priviri

Să-mi împietrești pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.

Și-așa tăcuți –

Ca două umbre, trântiți pe maldărul de flori –

Să-ncepem slujba-n miez de noapte

Și mâine s-o sfârșim în zori!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.