În 1983, la comemorarea a o sută de ani de la moartea celebrului compozitor german Richard Wagner, Nicolae Steinhardt publica în România, sub titlul de mai sus, un eseu despre lumea creatorului care refuzase orice altă cale de a face muzică în afară de a lui însuși. Meloman fin și spirit deschis, dispus să accepte pluralitatea într-o epocă în care, cel puțin în România, pluralitatea era doar un cuvânt abstract, Nicolae Steinhardt semna o pledoarie pentru deschiderea față de mai multe universuri. Să-l asculți cu plăcere și pe Rossini, și pe Wagner, iată suprema plăcere, la care au acces numai oamenii liberi, neîncrâncenați în teorii. Anul trecut, în 2013, în întreaga lume s-a sărbătorit bicentenarul nașterii lui Richard Wagner, autorul unei viziuni profund personale despre operă și despre teatrul liric, la antipodul celei practicate de opera italiană. Abordarea sa este expusă într-o scriere fundamentală în istoria artelor spectacolului. „Opera și drama”, volum publicat la Editura Nemira, în colecția Yorick, într-o traducere nouă semnată de Cristina Crăciun și cu o postfață semnată de cunoscutul regizor român Victor Ioan Frunză, expune pe larg ampla teorie wagneriană. Înainte de a redescoperi gândirea compozitorului german, vă propunem să recitiți textul lui Nicolae Steinhardt, scris la centenarul nașterii sale.
„Creația întreagă a lui Wagner – muzică, libret, teorie – nu-i decât un protest vehement împotriva operei italiene din care desprindem numai frivolitate, superficialitate, ușurătate. O disprețuia, o ura: zbenguială și unealtă de îndestulare a nesățioasei pofte de distracție ieftină specifică „fumuilor latine”. Ariile de coloratură, baletele, uverturile, ritmul prea săltat, o anume dorință de a menaja publicul, de a-i fi pe palc, i se păreau tot atâtea sfruntări ale artei (de nu și ofense). Se înșela, desigur. Confunda grația cu flușturetecul. Nu înțelegea că Bellini și Rossini puteau găsi accesul la armonie și beatitudine pe căi neserioase. Iritația și indignareaîi limitau capacitatea de percepere, i-o strâmtau, i-o infectau cu exclusivism.
Dar din optica aceasta deviată și profund nedreaptă a rezultat un sistem artistic de incontestabilă și covârșitoare frumusețe, pe care, la rândul lor, iubitorii de bell canto (în sensul cel mai larg) nu l-au priceput și s-au grăbit a-i aduce învinuiri din cele mai inepte. Cu greu pot asimila oamenii adevărul că drumurile către absolut, mai presus de orice altceva, sunt multiple și, de cele mai multe ori, contradictorii. Și nu numai oamenii de rând, ci și mințile cele mai înalte: dovadă însuși Debussy, pentru care muzica lui Wagner nu-i decât sălbatic tumult.
Pluralitatea planurilor de conștiință, în cultura noastră evidențiată mai ales de Ionel Gherea, ne dă posibilitatea de a nu considera exclusă îndrăgirea amândurora modalități de obținere a bucuriei extatice. Fericiți cei care deopotrivă se pot lăsa cuceriți, biruiți, transportați de Rossini și de Wagner. De la grație, farmec, eleganță și finețe, deîndată sunt în stare a sări la gravitate, patetism, luarea lucrurilor în serios, la comuniunea cu sentimentul eroic și tragic al vieții. Nu întâlnesc nicio piedică în trecerea această dintr-o lume în alta. Și Wagner li se dezvăluie în toată magnificența și puterea universului său, unde valorile și căile de acces la emoție se arată a fi cu totul altele decât în cuprinsul muzicii anterioare lui.
Wagner e dintre toți artiștii de seamă ai veacului al XIX-lea cel mai ostil (înverșunat ostil) secolului al XVIII-lea. El e romanticul intransigent, romantismul lui este paroxistic. Încrederea toată și afecțiunea și le pune doar în elementele evocate de romantism: trecutul, legendele Evului Mediu, natura, melancolia, simțiciunea, duioșia tulburătoare. Entități de bază îi sunt eroismul și fidelitatea, întocmai ca în cântările și povestirile veacului de mijloc. Și care se cade a fi depănate amplu și lent, să devină prilej de meditație și visare. (Și de belșug reflexiv; de ce despre Carmen a vorbit cu indulgență, ba și elogios? Poate pentru că e un spectacol foarte lung – reprezentațiile obișnuite sunt departe de a fi integrale – și acordă deplină atenție textului, temei etice.)
Din epopeea Nibelungilor, Wagner a extras nu numai fapte, personaje și întâmplări, ci și o atmosferă atotînvăluitoare, atmosferă ai cărei componenți esențiali sunt curajul și credincioșia. Die Treue, aceasta-i suprema însușire și virtute a eroului wagnerian și de aici izvorăște insidiosul și trainicul legământ al lucrurilor sale: nu „opere”, ci „drame literare”, bucăți tonal-verbale unde muzica și cuvintele atât de strâns se îmbină, întru exprimarea unor acelorași semnificații (psihice), încât nu mai este îngăduit a le deosebi cu precizie, a le izola și supune unor regimuri receptive felurite.
Mai totul la Wagner e proslăvirea pierdutelor neprihăniri, pierdutelor credulități: candoarea, vitejia, statornicia în devotament și lealitatea. Trădarea, intriga, denunțul, cupiditatea: acestea-s forțele demonice în Tetralogie și, de altfel, în toate celelalte făuriri.
Dar inteligența? Nu-i deloc osândită, numai să nu devină roabă a nepăsării față de virtuțile tradiționale mai sus menționate. Spiritul? Da, însă mai degrabă sufletul.
Ludwig Klages avea, mai târziu, să scrie Spiritul ca potrivnic al sufletului. Titlu mai wagnerian nici că putea fi închipuit. Sufletul, fidelitatea, curajul: iată stăruitoarea, invariabila treime a ideologiei wagneriene. Și emoția: iată calea pe care coboară duhul asupra auditoriului (care nici nu trebuie să vadă orchestra – muzica e un mister – și e mai bine să nu aplaude: îi este dat să asiste la sacralitate, nu la un divertisment).
Și o voită naivitate, o jinduire după simplicitate, după strămoșeștile predanii. Bună și imaculată e natura (ca la Rousseau), buni sunt Feții-frumoși, vitejii; bune femeile virtuoase; bună e pădurea, apa rece curgătoare, nădejdea, încrederea, dragostea nezdruncinată. „Idealismul”: noțiune complexă și incertă, care pentru Wagner e totuna cu putința individului de a ieși din sine, a se jertfi pentru o cauză dreaptă, pentru un semen al său. Idealul acesta nu-i altul decât cel vechi cavaleresc, al cavalerilor rătăcitori, al justițiarilor și neobosiților căutători de curăție perfectă: Parsifal, Siegfried, Lohengrin.
Naivitate prea legată de temă și doctrină? Totuși, sincer dorită și cu desăvârșire transmisibilă sub chipul unei muzici năvalnice, grandioase, perseverente, care sfărâmă barierele scepticismului și ne supune unei vrăji la fel de irezistibilă ca filtrul din Tristan și Isolda.
Deoarece și plăsmuirea lui Wagner se cade a fi denumită un vast basm, înzestrat cu o uriașă putere de a-și face râs de obiecțiunile deșteptăciunii ori dubiului.
Nu-i nevoie să credem în zeii Walhallei spre a-l iubi și gusta pe Wagner. Pe zeii aceia i-a prohodit și el. Amurgul lor de mult s-a consumat. Dar poveștile, relatând acte și patimi de mult încheiate ori stinse, nu-și pierd vivacitatea și seducția. Wagner seduce și fără o prealabilă adeziune la învățătura lui. (Mai degrabă presupune formarea dispoziției aperceptive prin lectura Fraților Grimm). Și nu-i înstrăinează pe Rossini și Bellini.
Suntem acum, la un secol după moartea lui, în situație de pluralitate a conștiinței. Suntem liberi a ni-l însuși fără a ne ralia la premisele sale. Și fără a micșora ceva din entuziasmul nostru pentru muzica împotriva căreia s-a ridicat.
De pe poziția aceasta a deplinei detașări ne dăm nereticenți pradă cântecului său vrăjitor. Precum și peste măsură de saturați de prietenie, pehlivănie, delațiune, minciună și tertipuri, nu șovăim a prețui și proslăvi desuetele entități nibelungice; din depărtări srălucesc intens, ne dau sfatul de a nu le desconsidera.
Bine și tămăduitor ne este astăzi nouă a-l asculta pe Wagner – muzică și text – luând aminte că și în eposul român delațiunea, șmecheria și falsitatea nu iscă mai puțină silă și lehamite decât în lirica lui, iar fidelitatea, neteama, modestia, vorbirea scurtă și cinstită nu sunt mai puțin privite ca normale.
Nu cumva ne înfățișăm și noi, fără de știință și în tonalități diferite, oarecum wagnerieni prin toată literatura noastră populară și tot miezul nostru mioritic?”