În lumea extrem de restrânsă a jurnalismului cultural din România (ce-a mai rămas din el) e complicat să supraviețuiești. La cotidianele care-au mai păstrat câte-o pagină din când în când în ediția printată și, desigur, secțiuni online, în principiu dedicate culturii, se practică mai nou un soi de aniversarism amestecat cu scormonirea în intimitate, bineînțeles intens aducătoare de like-uri pe Facebook.
În ceea ce privește strict teatrul, lucrurile nu sunt deloc mai roz. Ba chiar, într-un fel mai mult sau mai puțin subtil, întregul context socio-artistic exercită o presiune vecină cu cenzura, pe care n-o poți evita decât ori alunecând în aceeași zeamă prietenoaso-aniversaristă, deci evitând să scrii „pe bune”, fie scriind așa cum se dorește… Însă depinde cine dorește, căci deja ajungem la diverse grupuri și interese. În principiu, toată lumea e deschisă și pare să accepte dialogul. Artiștii sunt artiști, desigur, și e perfect normal să-și apere creația până în pânzele albe și să creadă în ea, așa cum la fel de normal este să se uite întotdeauna în ochiul vecinului și să vadă gunoiul, uitând, firește, de bârna proprie. Problema apare însă atunci când, dat fiind faptul că lumea noastră cea teatrală este destul de mică, încât să știe cam toată lumea pe toată lumea, opiniile incomode sunt imediat amendate și se trece la diverse forme de intimidare, unele mai amuzante, altele mai puțin. Totul, în numele obiectivității, bineînțeles. Iar obiectivitatea nu este obiectivă decât dintr-un singur unghi, desigur.
În ultimele săptămâni, câteva situații de acest gen s-au ținut lanț. Și în două dintre situații, m-am trezit față în față cu întrebarea foarte concretă „Dar sunteți redactor-șef… De ce n-ați interzis articolul?” Sau… „De ce nu scoateți articolul?” Libertatea de opinie este sau ar trebui să fie un drept fundamental, pe care, însă, presa din România, în minunata și clamata ei transparență, îl încalcă cu regularitate. Iar încălcările sunt de multe feluri, de la cele mai subtilo-(ne)vinovate la cele cerute pe față. Adică, mai limpede, începând de la situații în care ți se cere un interviu cu… Oana Pellea, Dan Puric, Andrei Șerban, Maia Morgenstern sau Marius Manole, dar, dacă interviul e de ziua lor, musai să-i întrebi ce-au mâncat la cină sau cu ce prieteni s-au întâlnit sau câți bani au cheltuit sau ce cadou au primit etc. etc. etc. Și ajungând până la situații în care ți se spune clar: „cu X suntem prieteni, nu dăm în el”. Sau invers: „facem rechizitoriul lui Y, trebuie dărâmat, hai să-i găsim (a se citi „inventăm”) bube!” Valabil de obicei pentru șefi de instituții și implicând, evident, interese politice.
De data asta, situațiile au fost de cu totul altă natură. Presiunile au venit, culmea!, chiar din partea artiștilor. Unii, speriați că nu-și vor mai primi mult doriții bani de la instituțiile de stat deranjate de o opinie incomodă, alții, mergând pe latura sentimentală și încercând să-și camufleze o eventuală nereușită artistică, discutată cu argumente de un cronicar, în spatele problemelor cu care se confruntă artistul tânăr în spațiul teatral din România, unde, nu-i așa?, trebuie să facă diverse giumbușlucuri pentru a supraviețui. Așadar, pentru că e greu de trăit, orice e permis. Corect! Dar asta implică și asumarea respectivului compromis, pe care, n-am dubii, orice artist care se respectă știe când îl face. O știe mai bine decât criticul care își va exprima apoi opinia. Tocmai de aceea, grav și trist este atunci când un artist, deși știe că a vândut o tinichea, se supără când cineva nu se lasă mințit că ar fi metal prețios.
Cenzura există și acționează subtil. Ce poți să faci când un artist tânăr, pe care-l admiri, te sună și îți spune insistent „Scoateți acel material, pentru că ne faceți un mare deserviciu și avem mult de pierdut?” Sau atunci când un actor tânăr te roagă să scoți nu știu ce cronică la nu știu ce spectacol, pentru că, dacă nu mai vine lumea, n-are din ce să trăiască? Te reprofilezi. Și începi să scrii texte cu iz aniversar, care au două avantaje: nu supără pe nimeni și aduc și puhoi de like-uri…
Ei lasati, haideti sa nu ne vaietam cum ne cenzureaza tinerii artisti si cum ne terorizeaza prin telefoane…Pe bune, acum, chiar nu aveti bun simt.Tinerii artisti care cenzureaza?!.Noua cenzura.Cu tot respectul, dar din ce put al gandirii scoateti asemenea enormitati.Stiti foarte bine ca in jurnalismul teatral romanesc, daca putem vorbi de asa ceva, cel mai bine se vinde “datul la gioale”Atunci cand lovesti in artisti tari ca Afrim sau Morgenstern incep sa curga like urile, din partea neamplinitilor care nu fac nimic decat sa dea like si sa comenteze toate mizeriile aruncate in spatele unor artisti care chiar fac arta, mu stau toata ziua cu fata la desktop.
Nu inteleg mesajulscopulideea acestui articol.Adica daca te suna nu stiu ce actor disperat sa ti spuna nu stiu ce,se cheama ca te cenzureaza?!Made in Absurdistan?Oh yeah!Pe vremuri se specula ca actorii sa u regizorii se culca cu criticii,acum se rezuma doar la telefoane sentimentale…inteleg nemultumirea.