„Ciungul din Lepanto“, cum i se mai spunea lui Miguel de Cervantes, rămas fără o mână într-o bătălie, este și el una dintre figurile legendare în jurul căreia se învârtește anul 2016, când Shakespeare pare să-l umbrească, fără voie, pe inventatorul spaniol al romanului modern.
În ciuda unor oarece eforturi superficiale depuse de autoritățile spaniole pentru a se arăta interesate de împlinirea a patru sute de ani de la moartea scriitorului, petrecută, se pare, pe 22 aprilie 1616 (rămasă însă în istorie pe 23 aprilie, astfel încât să coincidă magic cu ziua morții lui Shakespeare), festivitățile nu se ridică la înălțimea așteptărilor, scrie presa internațională, și nici la nivelul locului pe care îl ocupă Cervantes în cultura europeană.
Pe scurt, în timp ce în Marea Britanie festivitățile se țin lanț și doritorii nu reușesc să participe la toate manifestările dedicate lui Shakespeare la care ar vrea să fie prezenți, Spania face o figură palidă și nu reușește să atragă atenția asupra lui Cervantes, să reaprinsă flacăra, cum s-ar spune, să-i spună iar povestea, astfel încât să-i atragă pe cei care nu o știu, cu atât mai mult cu câte multe din destinul lui Cervantes rămân în continuare neștiute.
Planeta pare să graviteze zilele acestea în jurul dramaturgului național al Marii Britanii, forțele s-au mobilizat în această direcție, politicienii s-au oprit o clipă ca să arate ce mult înseamnă teatrul lui Shakespeare pentru Europa și pentru prezent. Prințul Charles s-a jucat și a făcut pe prințul Danemarcei, primul-ministru David Cameron, luat mai în glumă, mai în serios, a vorbit și el despre Shakespeare, ba chiar și-a luat răgazul de a-i închina o… odă. Lumea-ntreagă e o scenă pentru legenda născută la Stratford-upon-Avon, dar și pentru Miguel de Cervantes, scriitorul care se luptă și acum cu morile de vânt.
În primul rând, cu morile de vânt din propria țară, criticată de propriii ei locuitori, care, în ciuda numărului de evenimente comemorative cu care se laudă autoritățile, știu că scriitorul național al Spaniei nu a primit ce merita la 400 de ani de la moarte. Discreția și lentoarea par să învăluie expozițiile de artă, conferințele și spectacolele dedicate și nici prezența regelui Felipe al VI-lea, care i-a înmânat importantul premiu Cervantes scriitorului mexican Fernando del Paso, nu a convins. Actorul care l-a jucat pe Cervantes într-o sesiune specială a Parlamentului de la Madrid a propus ca Don Quijote să devină premier, dacă partidele naționale tot n-au ajuns la un acord pentru formarea guvernului, deşi au trecut patru luni de la alegerile parlamentare.
Cunoscutul romancier spaniol Arturo Péres-Reverte a aruncat și el o ironie la adresa primului-ministru absent, spunând că și-ar dori să vorbească despre Cervantes cu strălucirea cu care a vorbit Cameron despre Shakespeare, așa cum și-ar fi dorit și ca guvernul spaniol să se fi gândit o clipă la ce înseamnă Cervantes pentru Spania și pentru Europa și să aloce un buget pentru comemorarea lui în 2016, fapt care nu s-a întâmplat. S-a întâmplat, în schimb, ca administrațiile locale să suporte din buzunarele proprii evenimentele dedicate scriitorului. În afară de cuvinte frumoase și bune intenții, guvernul spaniol nu prea a aruncat nimic în joc, a comentat presa internațională, criticând lipsa de implicare, de hotărâre, de strălucire și de mândrie națională de care au dat dovadă autoritățile publice în contextul Cervantes–400 de ani, context marcat și în străinătate prin manifestări pentru publicul larg sau pentru publicul de specialitate. Mai mulți artiști și oameni de cultură din Spania s-au arătat dezamăgiți de felul total neconvingător în care s-au desfășurat evenimentele dedicate lui Cervantes, mai ales privite în comparație cu felul în care a abordat Marea Britanie cele patru secole de la moartea lui Shakespeare.
Nimic neobișnuit, să recunoaștem, pentru Cavalerul Tristei Figuri. Povestea lui, prilej de multe victorii literare, ele însele plăcut de revizitat (îmi vin în minte două lucrări splendide, oricând de recitit: Miguel de Unamuno, cu „Viața lui Don Quijote și Sancho“, și „Efectul Don Quijote“ de Victor Ieronim Stoichiță), pare din ce în ce mai departe, deși e cât se poate de aproape. Nici spectaculosul biografic, nici dimensiunea pur culturală a romanului lui Cervantes nu par să le fi spus nimic autorităților spaniole în mileniul III. Ce să fie, dacă nu doar alte câteva mori de vânt din cele cu care se luptă Don Quijote, momentan intrat în umbră, cu tot cu scriitorul misterios care l-a născocit?