Pe Lucian Dan Teodorovici îl știu din volumele sale de proză, destule dintre ele editate și în străinătate, destule premiate și majoritatea comentate pe larg de cronicarii noștri literari. Numărându-se prin autorii contemporani cei mai activi, cu numeroase prezențe la festivaluri și la alte evenimente de gen din diverse țări, scriitorul și-a găsit un loc singur printre valorile prezentului. Recent, a publicat și un volum de texte dramatice, mărturisind că în ultimii ani scena a devenit o atracție.
Este, din start, un câștig pentru mica lume a teatrului românesc, o lume către care tind, îmbucurător, o mulțime de oameni talentați. Nu am văzut cele două spectacole montate de Lucian Dan Teodorovici la Iași, dar i-am citit volumul de piese apărut recent la Editura Cartea Românească. În „unu+unu (+unu)“ am descoperit „niște comedii“: piesa omonimă, „Lift în mișcare“ și „Elefanți roz și elefanți galbeni“. După ce a semnat numeroase scenarii de televiziune, scriitorul se apropie acum de un gen asupra căruia criticii și cronicarii literari de la noi se apleacă arareori, un gen ale cărui reprezentări autohtone strânesc de amar de vreme lamentațiile sau dezaprobarea oamenilor de teatru, un gen care are nevoie de confirmarea scenei. Chiar dacă, desigur, această confirmare este altă poveste…
Rămâne de văzut cum se va scrie ea în cazul lui Lucian Dan Teodorovici. Cartea abia a apărut în librării și în ea regizorii care se plâng că sunt atrași de puține texte românești ar putea găsi câte ceva care să le dea de gândit. Lumea noastră, cu suprafețele ei absurd-suprarealiste, palpită în aceste pagini scrise alert, cu știință, în care se vede mâna scenaristului și transpar ironia și tristețea din proza celui care a semnat, printre altele, romanul „Matei Brunul“. Dincolo de râsul și de zâmbetele care te încearcă citind cele trei piese – sau, mai bine zis, texte dramatice –, rămâne la sfârșit o mare tristețe.
În „unu+unu (+unu)“, suntem pe deplin în lumea noastră: a falsului, a caricaturii, a deriziunii, a manipulării. Televiziunea ne face și ne desface viața. Și moartea. Căci moartea este un ingredient sigur pentru breaking news și rating. Deci trebuie vânată, căci poporul privitor la televizor vrea senzațional. Potențialul sinucigaș Cristian, cu care facem cunoștință din prima scenă, devine imediat protagonistul unui breaking news care se fabrică la fața locului. Povestea se naște văzând cu ochii, reportera și șeful ei așteaptă nerăbdători sinuciderea, ca să o transmită în direct, dacă se poate, ba chiar o impulsionează. Vinovații se inventează, identitatea pentru „sticlă“ se face cât ai zice pește, întovărășirea dintre participanții la eveniment și observatorii se încheagă iute, și… viața merge mai departe. Noroc cu imaginația! La televizor, nimic nu trebuie să fie ce pare a fi. Folosit în doze bine gândite, umorul rezistă până la capăt. Dar atât cât să fie o fereastră limpede spre întunericul de dincolo…
La fel și în „Lift în mișcare“, un text scris însă mai degrabă pentru insideri. Printre actori, regizori și alți oameni de teatru, o felie de viață cu un spectacol ce refuză să se nască, e pusă la dispoziția cititorilor dispuși să intre în joc, în jocul absurd-ridicol al unor artiști care nu înțeleg ce li se întâmplă. Multă ironie, ceva căldură și destulă empatie în replici și printre replici, destulă răceală la sfârșit, când jocul duce dincolo de limitele unor așteptări convenționale… Ceea ce e valabil și pentru „Elefanți roz și elefanți galbeni“, cel de-al treilea text, care nu mai merge pe formula metatextului. Inorogul, calul înaripat, vasiliscul și alte creaturi fantastice se insinuează cu forță în absurdul inofensiv al poveștii care-ți cere să faci pactul cu ficțiunea. Asta, dacă nu alegi calea perdantă de a rămâne în exterior. Ironizat ești tu, cititorule-spectator, dacă nu vrei sau nu poți să te joci, preferând să-ți chinui rațiunea. Nu vei putea ieși din „logica“ șăgalnică a vorbelor rostite în final de Personajul Galben: „Sunt două feluri de sentimente: frumoase și urâte. Dar, dacă nu există gândire, nu există nici diferență între sentimentele frumoase și sentimentele urâte. Diferențierea dintre sentimente se face prin conștientizarea diferențierii dintre sentimente, nu-i așa? În fond, sentimentele frumoase sunt frumoase pentru că sunt considerate frumoase. Să presupunem că dispar brusc elefanții roz, elefanții galbeni, inorogul, calul înaripat și vasiliscul. Dispar brusc și rămânem doar cu sentimentele. Dar ele par frumoase numai celor conștienți de faptul că sunt frumoase. De unde rezultă că, până la urmă, inorogul, calul înaripat și vasiliscul sunt frați cu elefanții roz și cu elefanții galbeni.“
Nu stați pe gânduri, intrați în joc! Deocamdată, în jocul lecturii. Scena, spuneam, este o altă poveste. Scrisă în mare parte de regizori și manageri de teatru care nu prea vor să riște. Ceea ce nu înseamnă că un spectacol-lectură nu ar fi un început pentru un nou dramaturg.
Print