Vă ziceam eu acum câteva lunişoare, când dădea primăvara pe la Bucuresci, despre o revistă colorată şi lucioasă – cam ca cele care mie-mi spun îndeobşte noli me tangere – că a iţit capul din zăpadă, ca un ghiocel, dar unul pestriţ, în leşinata lume editorială din România, care de câţiva ani rezistă numai prin respiraţie artificială, un produs numai bun pentru tinerii globalizaţi, coloraţi şi deschişi, care cutreieră oraşul şi sunt abonaţi la cluburi, teatre, cinematografe şi teatre. Există aşa ceva, există unii care iubesc la fel cozeria de weekend, sala de teatru, cinematograful şi clubbingul, ca să vorbesc pe limba voastră.
Ei bine, să nu credeţi că m-am lăsat pe tânjeală. Nu, deloc. Poate doar pe fibra cea plângăcioasă din mine, care am apucat vremuri infinit mai bune şi mai consistente şi mai intense, neatinse de o nepăsare mioritică ce n-are nici în clin, nici în mânecă cu detaşarea zen, despre care tot vuieşte de ceva vreme gura târgului, aprinsă de patima unei filozofii care-i poate alina rănile. Carevasăzică, neicuşorilor, am urmărit eu revista, blazat cum mă ştiţi şi măcinat de simţământul borgesian că totul s-a scris şi s-a spus. Ei bine, cine vine cu prejudecata în desagă merită cu vârf şi îndesat să rămână cu buza umflată. O mai trăisem pe-asta, însă cam de multişor. Şi drăgălaşa de viaţă veşnică s-a gândit c-ar fi timpul să-mi aduc aminte, dacă n-am învăţat lecţia. Aflaţi, dragii mei, că revista BeWhere, merită o plecăciune şugubeaţă pentru paginile de teatru. Pentru că ascunde între filele ei împestriţate ca tineretul de azi, idei, gusturi şi opţiuni demne de toată atenţia. A lăsat în urmă Time Out-ul din care a crescut şi a ales un stil coerent (discursul lejer şi concis, fără savantlâcuri false şi, ca atare, deplasate şi penibile, date fiind formatul, publicul-ţintă şi scopul publicaţiei), prietenos (pardon, friendly), jucăuş. Îl foloseşte ca strai pentru un trup micuţ, dar rezistent.
Adică? Adică are idee şi un ochi selectiv care alege de toate pentru toată lumea sau pentru cât mai multă lume, nu merge pe linia elitistă, dar nici pe cea comercială sau popular-populistă. Are gust şi nu face paradă de el, îşi slujeşte bine şi cu plăcere publicul pe care vrea să-l prindă în laţ, fuge de monotonie, variază formule etc. Pentru o publicaţie de tip urban culture, merge pe drumul bun. Acuşica, buba e că românii nu-s obişnuiţi cu aşa ceva. Obiceiurile lor de lectură sunt o enigmă… Unde mai pui că s-au mutat în masă pe Facebook, loviţi ca după furtună de pasiunea de a împărtăşi (share), aşa că împărtăşesc mai de toate într-o fericire: articole, rugăciuni, cugetări din tezaurul omenirii, opiniuni şi mai ales fotografiii, fără număr, fără număr.
Capacitatea de concentrare pe termen lung le scade, zic unii mai deştepţi ca mine, aşa că nu mai pot citi ore-n şir fără să se întrerupă. Dar nu-i nimic, articolele din BeWhere nu abuzează de răbdarea omului prin dimensiuni. Iată un plus, având în vedere, repet, publicul revistei. În cele câteva luni de existenţă, a publicat în paginile de teatru cât n-au publicat alţii în câţiva ani. Interviuri la dublu (formulă dinamică, de impact), cum e cel recent cu Felix Alexa şi Marius Manole, recomandări (recent, Familia Tot, spectacolul pus în scenă de Victor Ioan Frunză, alegere care probează gustul şi discernământul), seria „din culise”, cronicuţe vii (care nu alunecă pe panta limbajului critic cu rigidităţi şi inerţii) şi altele îşi îmbie publicul, invitându-l la teatru. Şi, apropo, acesta din urmă ar trebui să arate o picătură de recunoştinţă, dacă se tot plânge de amar de vreme că presa nu pune accentul pe fenomentul cultural şi nu-i acordă spaţiu. Acum, teatrul mai are o publicaţie care-l bagă în seamă suficient, o revistă ce poate chema în săli exact oamenii ce nu prea calcă pe acolo. Oameni care, dacă ar călca, ar putea afla lucruri cel puţin interesante, despre alţii şi despre ei înşişi. Lor le urez să îndrăznească, iar lui musiu BeWhere am a-i ura viaţă veselă şi fericire, într-o plecăciune cu prieteşug. Chapeau bas!
Print