„Autobiografia” lui Charlie Chaplin se află în curs de apariție la Editura Nemira, în colecția Yorick (coproducător Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3). Povestea vieții lui Chaplin, spusă de el însuși, va fi lansată la Bookfest. Vă oferim un fragment în avanpremieră…
M-am născut pe 16 aprilie 1889, la ora opt seara, în East Lane, Walworth. La puțin timp după asta, ne-am mutat în West Square, pe St. George Road, Lambeth. Din poveștile Mamei lumea în care trăiam era una fericită. Condițiile noastre materiale ne asigurau un confort moderat. Aveam o locuință cu trei camere, mobilate cu gust. Una dintre primele mele amintiri este cum, înainte să plece la teatru în fiecare seară, Mama ne așeza pe mine și pe Sydney în pat și ne lăsa în grija unei menajere. În lumea mea de copil de trei ani și jumătate, totul era posibil. Dacă Sydney, care era cu patru ani mai mare ca mine, putea să facă tot felul de trucuri magice, putea să înghită o monedă și să o facă apoi să apară din creștetul capului, la fel făceam și eu. Așa că am înghițit o monedă de juma de penny, iar Mama a trebuit să trimită după doctor.
În fiecare seară, după ce se întorcea de la teatru, avea obiceiul să lase tot felul de delicatese pe masă pentru Sydney și pentru mine, ca să le găsim dimineața – o felie de tort napolitan sau bomboane –, cu înțelegerea să nu facem niciun zgomot când ne trezim, pentru că ea dormea până mai târziu.
Mama era subretă pe o scenă de varietăți, o mignonne la cei aproape treizeci de ani ai ei, cu un corp frumos, cu ochi albastru-violet și păr șaten deschis, atât de lung, că putea să se așeze pe el. Deși nu era o mare frumusețe, nouă ni se părea o apariție mirifică. Cei care au cunoscut-o aveau să-mi spună mai târziu, peste ani, că era elegantă, delicată și atrăgătoare și că avea un farmec irezistibil. Era mândră să ne îmbrace frumos pentru plimbările de duminica – pe Sydney în costum Eton, cu pantaloni lungi, iar pe mine într-un costumaș de catifea albastră, cu mănuși tot albastre, asortate. Erau adevărate ocazii pentru mici orgii de îngâmfare aceste plimbări pe Kennington Road.
Londra era liniștită în acele zile. Ritmul era liniștit. Chiar și tramvaiele trase de cai care traversau podul Westminster, mergeau în pas liniștit și se întorceau calm pe bancul rotativ de la capătul liniei de lângă pod. În zilele prospere ale Mamei noi locuiam pe Westminster Bridge Road. Atmosfera era veselă și prietenoasă, erau magazine atrăgătoare, restaurante și săli de concert. Chioșul de fructe de la colț, din fața podului, era o galaxie de culori, cu piramidele lui frumos aranjate de portocale, mere, pere și banane de afară, contrastând cu griul solemn al casei Parlamentului, aflată de partea cealaltă a râului.
Așa era Londra copilăriei mele, Londra toanelor și a dimineților mele: îmi amintesc Lambeth în zilele de primăvară; îmi amintesc lucruri și incidente mărunte; îmi amintesc o călătorie împreună cu mama, sus, în vehiculul tras de cai, încercând să atingem tufele de liliac pe lângă care treceam – îmi amintesc nenumăratele bilete de transport colorate, portocalii, albastre, roz și verzi, care se împrăștiau pe trotuar când tramvaiele se opreau –, îmi amintesc de florăresele rubiconde de la colțul podului Westminster, făcând vesele boutonnières, cu degetele lor îndemânatice manevrând brocartul și feriga tremurătoare. Îmi amintesc de mirosul umed de la trandafirii proaspăt stropiți, care îmi transmiteau un aer vag de tristețe – de duminicile melancolice și de părinții cu chipuri palide și de copiii lor, care purtau cu ei moriști de jucărie și baloane colorate de-a lungul podului Westminster. Îmi amintesc vasele de transport peste Tamisa, cum își coborau încet hornurile, când alunecau pe sub pod. Din astfel de lucruri mărunte cred că s-a născut sufletul meu.
Print