„Autobiografia” lui Charlie Chaplin se află în curs de apariție la Editura Nemira, în colecția Yorick (coproducător Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3). Vă oferim un fragment în avanpremieră, cu câteva zile înainte de ziua în care s-a născut Charlie Chaplin. Era 16 aprilie 1889. Londra. Povestea vieții lui Chaplin, spusă de el însuși, va fi lansată la Bookfest.
Sunt surprins când aud că unii critici spun că tehnica mea e demodată și că n-am ținut ritmul cu vremurile. Cu care vremuri? Tehnica mea este rezultatul unei gândiri personale, al logicii și al propriului meu punct de vedere. Nu este împrumutată de la ceilalți. Dacă în artă ar trebui să ții pasul cu vremurile, atunci, ar însemna că, în comparație cu Van Gogh, Rembrandt ar fi rămas cu mult în urmă.
Și apropo de acest subiect, câteva cuvinte pentru cei care vor să facă o megaproducție cu efecte speciale – care, până la urmă, e filmul cel mai ușor de făcut. Nu e nevoie de prea multă imaginație sau talent, nici în ce privește actoria, nici în ce privește regia. Tot ce vă trebuie sunt zece milioane de dolari, o mulțime, costume, decoruri elaborate și niște mașinării. Cu niște pânză și niște clei, o poți face pe Cleopatra să plutească pe apele Nilului, se pot pune în mișcare douăzeci de mii de figuranți în apele Mării Roșii sau pot fi dărâmate zidurile Ierihonului. Dar toate astea nu țin de nimic altceva decât de talentul antreprenorilor. (…)
Tema celor mai multe dintre aceste filme este Superman. Eroul poate să sară, să se cațăre, să tragă, să se lupte și să iubească mai bine decât oricare alt personaj din film. De fapt, orice problemă de pe lume este rezolvată prin aceste metode – mai puțin gândirea. (…)
Dramaturgul Marc Connelly a formulat odată întrebarea asta: „Care ar trebui să fie abordarea, atunci când un autor scrie pentru teatru? Ar trebui să se bazeze mai degrabă pe intelect sau pe emoție?” Eu cred că în primul rând pe emoție, pentru că e mult mai interesantă în teatru decât intelectul. Teatrul pentru asta e făcut. Cu fotoliile lui, cu avanscena, cu cortina roșie, întreaga lui arhitectură se adresează emoției. Evident că și intelectul participă, dar e pe planul doi. Cehov o știa. La fel Molnár și mulți alți dramaturgi. Ei, cu toții, cunoșteau importanța teatralității, care este regula de bază în dramaturgie.
Pentru mine, teatralitate înseamnă podoabă dramatică. Înseamnă arta suspansului. Înseamnă să știi cum să închizi brusc o carte. Înseamnă lumina de la o țigară aprinsă, înseamnă efect de culise, o împușcătură, un strigăt, un bubuit. Înseamnă o intrare sau o ieșire de efect. Toate astea pot părea chestii ieftine și evidente, dar, dacă știi să le exploatezi cu sensibilitate și discreție, ele fac poezia teatrului. (…)
N-o să pretind acum că-mi place Shakespeare pe scenă. Sensibilitatea mea este prea legată de epoca în care trăiesc. În plus, presupune un tip de actorie care îmi displace și nici nu mă interesează. Mă simt de parcă aș asculta o predică.
Apropie-te, Puck! Ți-aduci aminte,
Stăteam cândva pe-o stâncă lângă mare,
Când răsună un cântec de sirenă,
Atât de dulce, că-nspumatul val
S-a domolit; și stele lunecat-au
S-asculte viersul ei”.[1]
Așa ceva poate fi frumos în sine, dar nu-mi place o astfel de poezie în teatru. Și-n plus, îmi displac temele shakespeariene, cu regi, regine, nobili și onoare. Poate că e vorba de psihologia mea sau de concepțiile mele particulare. Când mă luptam să fac rost de o bucată de brânză și de pâine, nu prea era loc pentru onoare. Și nu mă regăseam deloc în problemele unui prinț. Mama lui Hamlet putea să se fi culcat cu toată lumea de la Curte, și eu tot indiferent aș fi rămas la suferința pe care i-o provoca ea lui Hamlet.
Cât despre gustul meu în ceea ce privește reprezentarea unei piese, prefer teatrul convențional, cu proscena care desparte publicul de realitatea imaginară. Îmi place când se ridică sau se trage cortina, lăsând la vedere scena. Îmi displac spectacolele interactive, care se petrec în fața rampei și în care un actor vine și explică povestea. În afară de faptul că e didactic, acest procedeu distruge farmecul teatrului și e o modalitate prozaică de a te descotorosi ușor de expozițiune.
În ce privește decorul, îl prefer pe cel care contribuie la crearea efectului realist și nimic mai mult. Dacă e o piesă modernă în care e vorba despre viața de zi cu zi, nu vreau design geometric. Toate aceste efecte minunate mie îmi distrug mecanismul iluziei.
Există creatori remarcabili care și-au impus într-o asemenea măsură ideile scenice, încât au ajuns să sufoce cumva și actorul, și piesa. Pe de altă parte, doar niște draperii și niște trepte care duc spre nicăieri nu sunt o alegere mai bună. Epatează prin erudiție și parcă urlă: „Lăsăm loc din plin și pentru nobila dvs sensibilitate și imaginație!”. (…)
Nu cred că actoria poate fi predată. Am văzut oameni foarte inteligenți care n-au putut să o practice, precum și proști care se descurcau chiar bine pe scenă. Dar actoria presupune înainte de orice sensibilitate. (…) Inteligența total lipsită de sensibilitate este caracteristică prototipului criminalului, iar sensibilitatea total lipsită de inteligență este caracteristică idiotului inofensiv. Dar când intelectul și sensibilitatea se află în echilibru perfect, avem de-a face cu actorul la superlativ. Esențial pentru un mare actor este să se placă atunci când joacă.
[1] Visul unei nopți de vară de W. Shakespeare, Actul II, Scena I, în românește de Dan Grigorescu (n. tr.).