Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, Charlie Chaplin…
Nu cred că actoria poate fi predată. Am văzut oameni foarte inteligenți care n-au putut să o practice, precum și proști care se descurcau chiar bine pe scenă. Dar actoria presupune înainte de orice sensibilitate. Wainwright, o autoritate în estetică, prieten cu Charles Lamb și cu alte somități ale lumii literare a timpului său, a fost un criminal crud, care și-a otrăvit vărul cu sânge rece, din motive mercantile. El e un exemplu de om inteligent, care n-ar fi putut fi niciodată actor, pentru că era lipsit de sensibilitate.
Inteligența total lipsită de sensibilitate este caracteristică prototipului criminalului, iar sensibilitatea total lipsită de inteligență este caracteristică idiotului inofensiv. Dar când intelectul și sensibilitatea se află în echilibru perfect, avem de-a face cu actorul la superlativ.
Esențial penru un mare actor este să se placă atunci când joacă. Și n-o spun deloc în sens peiorativ. Am auzit de multe ori actori zicând: „Ce mult mi-ar plăcea să joc rolul ăla!” Ceea ce înseamnă că i-ar plăcea de el în acel rol. Chestia asta poate fi o dovadă de egocentrism. Dar pe un mare actor îl preocupă înainte de toate virtuozitatea lui: Irving în The Bells (Clopotele), Tree în rolul lui Svengali, Martin Harvey în A Cigarette Maker’s Romance (Povestea unui lucrător de la fabrica de țigări), toate trei niște piesulițe banale, dar cu roluri foarte ofertante. Doar dragostea de teatru, oricât de fierbinte, nu e de-ajuns. E nevoie și de o dragoste fierbinte pentru propria persoană și de încredere în sine.
Despre Metoda lui Lee Strasberg știu prea puține lucruri. Înțeleg că se concentrează pe dezvoltarea personalității – care, după părerea mea, poate să rămână prea puțin dezvoltată în cazul unor actori. Până la urmă, actoria înseamnă să te prefaci că ești altcineva. Personalitatea e ceva greu de definit, dar care iese în evidență în timpul unui spectacol. Dar toate metodele vin cu câte ceva. De exemplu, Stanislavski căuta „adevărul interior”, care, din câte înțeleg, presupune „să fii” un anumit personaj, nu „să îl joci”. Ceea ce presupune empatie și intuiție: trebuie să simți ce înseamnă să fii leu sau vultur și să simți instinctiv sufletul personajului tău, asta însemnând să știi în orice situație care-i vor fi reacțiile. Partea asta din actorie nu poate fi predată.
(Fragmentul face parte din volumul „Viața mea”, aflat în curs de apariție în colecția Yorick a Editurii Nemira; coproducător Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3, trad. Monica Andronescu)