Simţurile sunt responsabile de felul în care percepem lumea. Vedem diferit, auzim diferit, simţim diferit, trăim diferit. Albastrul nu e la fel de albastru pentru toată lumea. Dulcele e mai dulce pentru unul sau altul. Şi trandafirii miros într-un anume unic fel pentru fiecare. Şi atunci cum de putem să cădem de acord că cerul e albastru, şi nu roz? Dincolo de diferenţe de percepţie şi de puncte de vedere, există acele repere comune care unesc firele părerilor noastre într-un soi de adevăruri general valabile şi uşor de acceptat. Iar terenul comun al acelor repere este cel mai dificil de creat pe scenă. Cum să aduci pe toată lumea la acel numitor comun? Simplu: prin atmosferă – oferind stimuli care se adresează unui al şaselea simţ. Când simţi că pe lângă ce vezi, auzi, pipăi, poţi gusta, atinge şi mirosi mai e ceva care îţi scapă printre degete, atenţia ţi se ascute şi permeabilitatea la informaţii creşte considerabil; eşti dispus să accepţi convenţia, pentru că ai un feeling bun. Ai pur şi simplu încredere.
Exact această atmosferă de je ne sais quoi fascinant şi misterios a reuşit să o creeze Sânziana Stoican în Sala Mică de la Unteatru în speactacolul „Chelnerul mut” de Harold Pinter. Cu un simţ scenic foarte bine ascuţit pentru spaţiile scenice intime, împreună cu Valentin Vârlan a conceput un spaţiu-personaj care scoate spectatorul din zona de confort şi transformă obişnuinţa receptării detaşate a spectacolului de teatru într-o experienţă foarte personală şi concentrată. Într-o sală puţin mai mare decât un living generos, rândurile ordonate de scaune pe care le ştim din orice sală de teatru au fost rupte ferfeniţă. Nu există rânduri, ci scaune. Cincisprezece. Fix. Niciunul în plus, niciunul în minus. Împrăştiate în jurul celor două obiecte de decor – un pat şi o canapea. Abia la intrarea în sală vei afla de unde urmează să priveşti; extragi un număr dintr-un bol şi în funcţie de cum îţi e norocul poţi sta într-un colţ, mai ferit de luminile reflectoarelor sau chiar în centrul scenei, lipit de tăblia patului. Aceasta e cea mai mare îndrăzneală a acestui spectacol: jocul cu perspectivele şi transformarea publicului omogen în individualităţi cu grade diferite de implicare, modalităţi diferite de ascultare. O receptare cu totul alta faţă de obişnuita masă de oameni din întunericul sălii. Cumva atenţia este instaurată din prima clipă. Nu prea mai poţi să cotrobăi prin geantă după apică, nu prea te mai trage inima să scroll-ezi, Doamne fereşte să îţi clincăne sau vibreze măcar telefonul. În această cameră cu pereţi negri şi câteva fascicule de lumină, între uşile închise simţi densitatea atmosferei care devine personaj aproape vizibil.
Acţiunea piesei lui Harold Pinter este un alt pariu câştigat cu perceţia; alunecarea din concret în absurd, jocul subtil cu forma timpului care devine din când în când circular, pentru ca la final să se spiraleze de-a binelea, spargerea convenţiei prin introducerea fizică a celui de-al treilea personaj – Wilson, interpretat de Mădălina Anea care îşi lipeşte la vedere o mustaţă stufoasă, îşi pune şapcă şi ochelari de soare şi intră în spaţiul de joc pentru a plasa obiecte care urmează să complice acţiunea. Fiecare detaliu regizoral este foarte bine motivat şi aduce cu sine un plus de înţelegere în această experienţă nu tocmai confortabilă de prezenţă şi implicare continuă a spectatorilor. În această melasă existenţială bine închegată, cei doi protagonişti au o sarcină scenică puţin spus dificilă. Constantin Cojocaru şi Ionuţ Vişan construiesc la câţiva centimetri distanţă de spectatori o relaţie subterană între personajele lor şi comunică pe dedesubtul replicilor tot ceea ce Gus şi Ben sunt incapabili să îşi transmită. Tema lipsei de comunicare prezentă în textul lui Pinter este potenţată de contrapunctul venit din comunicarea perfectă dintre actori. Raportul de forţe este surprinzător, dar foarte echilibrat. Constantin Cojocaru (Gus) este cel subordonat ierarhic lui Ionuţ Vişan (Ben); un bărbat firav, ajuns la senectute, un om blajin ca structură, ascultător, puţin egoist, obişnuit cu greul vieţii, dar de bună credinţă, îşi îndeplineşte cu sârg meseria de asasin şi face echipă cu un tânăr care transmite prin toţi porii profesionalism şi disciplină, lipsa oricăror afecte şi instinct de criminal. Dialogul se împarte inegal între întrebările sâcâitoare şi poveştile lungi şi cam fără sare şi piper ale lui Gus şi răspunsurile enervate şi monosilabice ale lui Ben. Dar dincolo de această imposibilitate de a-şi armoniza interesele, datorită comunicării prin gesturi, priviri şi respiraţii dintre cei doi actori, personajele trăiesc în acest beci al existenţei legate fedeleş în aşteptarea unui deznodământ pe care îl putem intui a nu fi fericit. Constantin Cojocaru are multă candoare şi îl interpretează pe Gus aproape cu milă şi curiozitate. Dă sens foarte clar tuturor notelor absurde din text şi aproape că ni-l face simpatic pe acest ins pe care ni-l descoperă replică de replică. Are mare grijă la nuanţe şi răbdarea sa temperează ritmul spectacolului. Ionuţ Vişan răspunde cu o energie înăbuşită, dar cu o ascultare încordată ca o coardă ce stă să plesnească. Tăios ca un brici, exact şi foarte acut, este cel care pune lucrurile în mişcare, dar le şi înfrânează atunci când ritmul o ia razna. Împreună construiesc un tobogan de ascultări şi tăceri şi lamentaţii şi explozii şi implozii şi un deznodământ emoţionant al unei relaţii care te pune pe gânduri şi presară peste tot acest tăvălug de stări puţin umor cât să îl facă uman.
„Chelnerul mut” în regia Sânzianei Stoican de la Unteatru este un spectacol-experienţă; e o întâlnire foarte personală în care nu neapărat măştile actorilor sunt cele supuse atenţiei, ci măştile spectatorilor sunt cele care trebuie să cadă pentru ca teatrul să îşi facă efectul şi atmosfera să îşi poată juca rolul. Cumva te simţi mai puţin snob şi mai puţin important că ai venit la teatru şi devii mai responsabil cu felul în care priveşti şi primeşti un act artistic. Şi înţelegi mai bine decât din cărţi ce înseamnă prezenţă, şi aici şi acum, şi energia unui spaţiu, şi asumare.
Unteatru
„Chelenrul mut” de Harold Pinter
Regia: Sânziana Stoican
Traducerea: Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Light design: Dragoș Mărgineanu
Distribuția: Ionuț Vișan, Constantin Cojocaru, Mădălina Anea
Print