„Chicago”, o speranță pentru musical în România

Istoria musicalului în România nu e dintre cele mai fericite. Au fost puține reușite majore în ultimii ani – să zicem „Scripcarul pe acoperiș” de la Oradea –, iar acel „Chicago” montat la Teatrul Național din București, cu vedete și surle și trâmbițe, a fost una dintre dezamăgiri. Tocmai pentru că o școală de musical nu există la noi, iar cine fusese invitat să cânte nu știa să joace și invers (cu puține excepții).

De aceea, un spectacol de absolvire cu celebrul musical „Chicago”, în care tineri care n-au avut deocamdată contact cu scenele mari să se ia la trântă cu o imagine bine întipărită în rândul publicului și mai ales cu niște voci cunoscute, cu „șlagăre” care împânzesc youtube-ul, este în primul rând un act de curaj. După ce i-ai văzut și auzit pe Rene Zellweger, Catherine Zeta Jones și Richard Gere, automat pornești cu preconcepții când mergi să-i vezi pe Irina Cărămizaru, Ana Odagiu, Arina Cojocaru sau Petre Ancuța… cântând live, în micuța Sală Atelier de la UNATC.

Și totuși, în primele zece minute, toate preconcepțiile sunt spulberate și te lași prins, amețit, cucerit… de una dintre cele mai frumoase producții care s-au creat în ultimii ani pe o scenă din București. Un spectacol cu idee, bine susținut, cu actori care știu să cânte și știu să construiască relații și atunci când muzica tace, care știu să se miște pe scenă, care joacă viu și asumat, care au charismă și strălucire, care te fac, la sfârșitul spectacolului, să vrei să vii să-i mai vezi o dată și de ale căror voci ți se face dor.

Irina Cărămizaru în Velma Kelly are forță, are grație, e cuceritoare, e credibilă și se joacă bine cu nuanțele, mizând în aceeași măsură pe voce, dar și pe o tehnică de actorie, Ana Odagiu (Roxie Hart într-una dintre distribuții), își dozează inteligent trecerile, mai ales atunci când se transformă din fata cea timidă și cenușie într-o divă strălucitoare, în show-ul final. Iar Petre Ancuța, în Billy Flynn, avea de luptat cu imaginea puternică a lui Richard Gere. Însă celebra scenă din fața jurnaliștilor, în care își conduce clienta ca pe o marionetă este, fără dubiu, una dintre cele mai bune din întregul spectacol. Petre Ancuța are șarm, este nuanțat, se joacă bine și cu vorbele, și cu vocea, este magicianul credibil, care face lucrurile să se întâmple… chiar și cu mica doză de cabotinism asumat sau tocmai datorită ei.

Silvana Negruțiu și Simona Grumezea, pe rând în Mama Morton, în două distribuții diferite, dau personalitate diferită personajului: Simona Grumezea, alunecoasă și mascându-și o formă de sensibilitate în spatele unei durități afișate; Silvana Negruțiu, detașată, plină de un fel de „sictir existențial”, plus umor…

Nuanțate sunt și interpretările lui Eugen Cozma, respectiv Rareș Florin Stoica în Amos Hart, soțul înșelat al lui Roxi, primul accentuându-i latura de ființă palidă, ștearsă, iar cel de-al doilea adăugând și un pic de dramatism bine dozat și frumos lăsat să se ițească atunci când își cântă cântecul.

Un spectacol la care te întorci cu plăcere, care ar merita și ar trebui jucat pe orice scenă din București și ar avea și succes la public, „Chicago”, realizat cu studenții de la Master II, Arta actorului, clasa prof. Gelu Colceag, are avantajul unei scenografii simple, dar cu adevărat funcționale (Toma Costin și Gabriel Ranete). Fără decoruri ample, fără pretenții de megaproducție, „Chicago” este o megaproducție, care te face să uiți că ești doar într-o săliță a Facultății de Teatru, că actorii sunt doar aboslvenți, și să te simți aproape pe Broadway!

Cu siguranță musicalul e un gen îndrăgit de public și cu siguranță această generație arată că există premise pentru astfel de montări. De ce sunt atât de rare și de ce, atunci când se întâmplă în teatrele mari, calitatea lor este îndoielnică, de ce atunci când vrem spectacole pentru publicul larg se montează de obicei comedii mai mult decât îndoielnice sunt întrebări pentru care ar trebui să căutăm răspunsuri. La pachet cu ele ar veni și explicațiile pentru faptul că tinerii absolvenți n-au loc în teatre…