„Chip de foc” sau cum să ardă fără să dai foc

„Chip de foc”, în regia Catincăi Drăgănescu, este montarea care a câştigat premiul pentru Cel mai bun spectacol în cadrul Galei Absolvenţilor a UNATC Bucureşti. A obţinut, de asemenea, şi premiul pentru Cea mai bună regie, şi două premii de interpretare: Cristina Drăghici, în rolul Olga, Cea mai bună interpretare feminină, şi Vlad Şpilca, în rolul Kurt, Cea mai bună interpretare masculină într-un spectacol de regie. Aproape toate distincţiile care se puteau lua în Gală… Şi, cu siguranţă, montarea ar fi lăsat acelaşi gust bun şi în alte competiţii. Asta, deşi tot mai mulţi artişti vorbesc despre cum în artă n-ar trebui să existe competiţie…

Şi totuşi, valoarea este vizibilă cu ochiul liber, iar în cazul producţiilor prezentate de UNATC voi continua să vorbesc, pe de o parte, despre talentul creatorilor şi, în mod special, despre talentul de a face din nimic un spectacol excelent sau greu contestabil. Şi, pe de altă parte, despre nevoia ca aceste producţii să nu moară odată cu încheierea Galei Absolvenţilor. Despre cât de bine/ important/ necesar ar fi să se găsească o soluţie pentru ca cele mai bune montări ale studenţilor de la master UNATC să fie incluse în repertoriul unor teatre din Bucureşti. Altminteri, suntem în situaţia de a scrie despre o minunată creaţie, care este aşa şi aşa şi aşa, despre o idee regizorală, despre interpretări excelente, dar care… nu sunt. Şi nu e vorba despre condiţia inefabilului, căreia i se supune tot ce înseamnă arta teatrului, ci despre un sistem care refuză să găsească soluţii pentru ca tinerii creatori să intre pe uşa din faţă.

Există, desigur, câteva încercări timide, câteva proiecte pe la câteva teatre importante, unele bine intenţionate, altele pentru a justifica fonduri… dar, în ansamblu, producţiile UNATC se pierd atunci când se încheie anul. Excepţiile sunt puţine şi confirmă regula. Şi e păcat că o montare precum „Chip de foc”, după textul lui Marius von Mayenburg, a rămas – deocamdată – doar o amintire. E păcat că lumea creată de Catinca Drăgănescu, o regizoare de al cărei nume cu siguranţă vom mai auzi, a dispărut odată cu reprezentaţia din Gala Absolvenţilor, în Sala „Ion Cojar” de la sediul din strada Matei Voievod.

Textul lui Von Mayenburg e o provocare şi pentru un regizor mai experimentat, pentru că presupune o asemenea acumulare de stări şi de tensiuni, care, în final trebuie să-şi aducă spectactorul până în pragul… exploziei absolute, cum nu e valabil în alte cazuri. Şi asta, pentru că, aici, limita convenţiei este împinsă într-o zonă mai sensibilă decât altele. Timp, spaţiu, distanţe imposibile, totul se poate eluda, spectatorul contemporan este dispus să accepte orice. Mai complicat e însă cu o anume ancorare în concret a aceluiaşi spectator contemporan, atunci când vine vorba de simţuri, pentru că, mai mult ca oricând, se supune simţurilor. Cum să creezi o asemenea tensiune pe scenă, încât, în final, să arunci apă şi s-o faci să explodeze ca benzina? Cum să arunci apă şi în sală publicul să simtă miros de benzină? E un răspuns pe care îl dădea cu asupra de măsură Oskaras Korsunovas în al lui „Chip de foc”, montat la Vilnius, şi pe care l-a găsit şi Catinca Drăgănescu în montarea de la UNATC.

Povestea relaţiei stranii dintre un frate şi-o soră, Kurt şi Olga, cu toate ingredientele psihanalizei – iubire incestuoasă, traume din copilărie, legături ciudate cu părinţii, mama care se dezbracă la baie în faţă fiului, tatăl care-i face educaţie sexuală fiicei, sora care îi trezeşte sexualitatea fratelui –, este construită cu o subtilitate fără de care spectacolul s-ar autodistruge din primele minute. Dar în cazul montării Catincăi Drăgănescu, vorbim despre un discurs scenic pe mai multe planuri, de nuanţe inteligente în crearea tablourilor, unde scenografia Ioanei Pashca are un cuvânt important de spus, cu atât mai mult cu cât ea se naşte din aproape nimic. Bine găsită este soluţia patului acoperit de celofan, care delimitează spaţiul rapid, în funcţie de cerinţe. Se strânge şi e canapea, se desface şi devine dormitor… loc al crimei în final. Paturile suspendate unde stau Olga şi Kurt, asemenea, îi permit regizoarei să manevreze planurile şi să contureze, aproape cinematografic, lumi diferite. Olga şi Kurt se joacă de-a sexul, în prim-plan, mama şi tata se joacă tot de-a sexul, în fundal… Cei dintâi, interpretaţi de Cristina Drăghici şi Vlad Şpilca, se desfăşoară la limita fragilă unde firescul adolescenţei alunecă pe nesimţite în patologic. Şi cu cât firescul e mai mare, cu atât mirosul de benzină din final va fi mai puternic. Mama şi tatăl, interpretaţi de Oana Popescu şi Bogdan Nechifor, sunt construiţi în altă cheie, un amestec de grotesc şi stranietate, care în final, va eşua în banal. Treptat, se inversează „rolurile”. Cuplurile – mama şi tata, de o parte, şi sora şi fratele de cealaltă – străbat trasee care-i modifică substanţial. Cu deosebirea că jocul băiatului, Kurt, odată intrat în zona patologicului, va distruge întreaga lume şi-şi va aroga puteri de viaţă şi de moarte asupra celor din jur.

Regizoarea gradează stările şi tensiunile, fără să încerce să caute neapărat cauzele care declanşează toată nebunia. Ar putea fi imaginea mamei goală, în baie – un spaţiu suspendat, aşa cum e construit de Ioana Pashca, mai degrabă simbolic, o perdea de plastic în spatele căreia se zăresc trupuri –, sau ar putea fi atingerea surorii lui. Ar putea fi amintirea momentului în care a venit pe lume, în care Kurt este chinuitor blocat şi pe care şi-l aminteşte (sau îl inventează) cu exactitate. Sau nimic din toate astea, poate doar dorinţa de a face totul să ardă, cu intensitatea cu care nu poate trăi.

De remarcat interpretarea actorilor. În rolul Olga, Cristina Drăghici traversează cu o maturitate greu de obţinut la momentul absolvirii facultăţii stări şi etape ale adolescenţei, ale feminităţii, ale dependenţei, ale maturizării… De la copilul jucăuş şi uşor pervers, care încearcă să se joace de-a sexualitatea cu frăţiorul mai mic, la adolescenta îndrăgostită nu de un bărbat, ci de gustul pe care-l are viteza atunci când stă cu sânii lipiţi de spatele lui, pe motocicletă, până la tânăra care începe să alunece încet, încet în patologic, furată de nebunia lui Kurt. Şi e de observat, pe acest drum, felul cum se stinge zâmbetul ei vesel şi copilăros şi se transformă întâi în tristeţe întunecată, apoi într-o grimasă plină de cruzime. 

La fel, Vlad Şpilca, străbate un traseu în care adolescentul imberb devine un criminal obsedat de magia focului şi de gustul flăcărilor distrugătoare. Regia urmăreşte cum universul unei familii banale se transformă într-un coşmar, urmăreşte cum se instalează întunericul, cum normalitatea îşi pierde orice urmă de coerenţă şi se afundă în acelaşi patologic în care se scaldă creierul lui Kurt.

În final, lumea toată – scena toată – are forma, culoarea şi mirosul din mintea lui. Şi nici măcar n-ar fi fost nevoie în ultimul moment de lumina proiectorului care să sugereze explozia finală, ca un foc care a ţâşnit din întuneric… Scena ardea deja.