Chris Simion: Cred în inteligenţa, subtilitatea şi calitatea culturală a spectatorilor mei

În anul 1999, înainte de a-şi încheia studiile la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, a înfiinţat, împreună cu alţi studenţi, una dintre primele companii de teatru independent din România, Compania D’AYA. Apoi a început să monteze spectacole, numărul lor crescând odată cu trecerea anilor. În 2006, a pus bazele Teatrului Undercloud, care poartă acelaşi nume ca festivalul de teatru independent pe care-l organizează de cinci ani.

Convinsă că „arta este pentru cei care se simt nenorociţi fără ea”, Chris Simion crede cu tărie în teatrul independent şi în independenţa teatrului. Despre libertate şi şansă în artă, despre artişti şi public, despre nevoi şi dorinţe şi despre festivalul pe care îl conduce am stat de vorbă cu regizoarea cu puţin timp înainte de startul unei noi ediţii.

Organizezi pentru a cincea oară Festivalul Undercloud. Cum a evoluat sau a involuat teatrul independent în România în aceşti ani, de la prima ediţie şi până azi?

Sunt un observator constant al fenomenului şi cred că se poate discuta despre evoluţie. Au apărut mai multe spaţii care produc sau găzduiesc spectacole independente, au apărut mai multe spectacole, artiştii instituţionalizaţi se deschid spre fenomen şi încep să apară prin diferite spectacole independente, cei tineri, neavând şansa unei angajări sau neoptând pentru îngrădirea în sistem, se aruncă direct în alternativa independentă. E mult mai efervescent, de la an la an fenomenul se extinde. Concluzia mea este clară: a devenit necesar. Atât pentru cei care îl creează, cât şi pentru cei care îl consumă.

Există o mişcare puternică a teatrului independent la noi, din punctul tău de vedere?

„Puternic” e un cuvânt pretenţios. Există o mişcare independentă şi punct. Sunt un regizor care participă constant la festivaluri din străinătate, încerc să stau foarte aproape de fenomenul independent din afară. Încă nu poţi să raportezi mişcarea independentă de la noi la cea din Franţa sau Anglia, de exemplu, nu suportă comparaţie. Acolo fenomenul are altă amploare, dar are şi un alt istoric. Ca idee de teatru independent, nu mai suntem la început, dar ca mişcare, ca fenomen, suntem în primii ani în care începem să avem vizibilitate şi utilitate. Până acum ceva timp existau tentative izolate, insule, cum le numesc eu, eram câţiva de luat în seamă, ne număram pe degetele de la o mână: Teatrul Act, Teatrul Luni de la Green Hours, La Scena şi noi (Compania de Teatru D’AYA din Lăptăria lu’ Enache sau Terasa La Motoare). Nu ştiu dacă mai exista cineva. De vreo trei ani, artiştii au început să îndrăznească să atace tot mai multe spaţii, ceea ce te ajută să devii puternic. Ce înseamnă, de fapt, „puternic”? Din punctul meu de vedere, este sinonim cu „vital”, înseamnă să îi determini pe ceilalţi să aibă nevoie de tine, să fie atât de tare, de bun şi de necesar ceea ce faci, încât să aleagă să îşi petreacă timpul cu tine.

Teatrul independent promovează (cu puţine excepţii) un tip de producţii fără decoruri ample, de obicei în câteva personaje, texte scurte etc. Un gen să-i spunem minimalist… Toate astea sunt de voie sau mai degrabă de nevoie, din cauza mijloacelor concrete pe care artiştii le au la dispoziţie?

Ai surprins corect ambele ipostaze. Teatrul independent, prin definiţie, nu e un teatru de consum, în care să investeşti zeci de mii de euro sau chiar sute de mii pe o producţie. El merge pe altă politică, are alte reguli, alte principii. Se pot face spectacole foarte bune fără să te coste nimic sau – mă rog – aproape nimic. Spaţiile din România destinate teatrului independent sunt spaţii mici. Acest aspect este o constrângere. Automat, un spaţiu mic te obligă la un anumit tip de spectacol. În acest caz, n-ai de ales, spaţiul conduce. Altă problemă este remuneraţia artiştilor. Majoritatea sunt plătiţi din încasări. Cu cât sunt mai mulţi într-un proiect, cu atât onorariul scade. Evident că nu gândeşti aşa un spectacol. Dar este o problemă reală şi, dacă vrei să faci un spectacol cu mulţi actori, îţi asumi şi acest aspect. Mai există varianta în care o producţie independentă poate să închirieze sala unui teatru de stat, în aşa fel încât teatrul devine gazda spectacolului, dar asta implică un risc mare, pe care o trupă independentă şi-l permite foarte rar. Din păcate, spaţiile independente sunt dotate rudimentar din punct de vedere tehnic. Niciun astfel de spaţiu nu e dotat ca un teatru. Şi asta iar înseamnă o limită. Dar ştii de la bun început, ceea ce e fair, ştii ce condiţii sunt, în ce spaţiu eşti. Creezi în funcţie de ce ai… Într-un fel, e foarte tare. Te reduce la simplitate, la esenţă. E uşor să faci teatru când ai de toate, dar fă-l când nu ai nimic, să vedem ce iese. Teatrul independent e o provocare şi un mod de a fi şi nu cred că poţi să rezişti în el dacă nu eşti dedicat total.

Această tendinţă minimalistă vizibilă cu ochiul liber şi promovată poate deveni limitativă?

Dacă eşti începător, poate să te sperie, să te încurce, să te incomodeze, să te limiteze, să simţi că nu poţi să zbori. Cu cât câştigi experienţă, cu atât îţi dai seama că, de fapt, e un imens câştig, îţi dezvoltă imaginaţia, te pune să te descurci în situaţii-limită, te provoacă, te încearcă. Dacă eşti o persoană conservatoare, cu greu poţi să te apropii de teatrul independent. Dar, dacă eşti deschis, dornic de cunoaştere, de inovaţie, dacă eşti viu şi cauţi mereu chestii noi… devine dependenţă. E ca într-o aventură. La mine, această aventură ţine de paisprezece ani, aş putea să spun că e o poveste în toată regula.

De ce aţi tranformat festivalul în concurs, din acest an?

Din două motive. Unu: pentru că vrem ca Undercloud să devină o garanţie a calităţii, un reper pentru tot ce înseamnă teatru independent. Doi: vrem să avem grijă de cei premiaţi aşa cum nu are nimeni grijă după ce oferă un premiu. Pe parcursul anului vom încerca să-i sprijinim în promovarea spectacolelor câştigătoare şi în organizarea unor turnee. Nu le dăm un premiu şi pe urmă îi îngropăm, nu le arătăm cât de talentaţi sunt şi apoi îi lăsăm să-şi îngroape în anonimat talentul. De asta nu ne permitem să trişăm. De asta e un concurs pe bune. Trebuie să ni-i asumăm pe cei care câştigă real, pentru că ei ne reprezintă. Calitatea e dată de concurenţi.

Există în selecţie producţii mai noi şi mai vechi din teatrul independent. De ce nu aţi ales, să spunem, doar producţiile ultimului an sau ale ultimei stagiuni?

Pentru că sunt producţii vechi, dar se joacă rar şi n-au apucat să fie văzute chiar de toţi iubitorii de teatru din Bucureşti şi ar fi păcat să fie ratate. Am compensat cu producţii mai noi sau chiar premiere. Este o selectie echilibrată, în favoarea spectatorilor, căci pentru ei facem festivalul.

De ce l-aţi ales pe Andrei Şerban preşedinte onorific?

Este omul de teatru pe care îl considerăm cel mai aproape de spiritul nostru, este mai tânăr decât mulţi dintre cei tineri din meseria noastră, este un creator viu, de la care avem ce să învăţăm, care caută şi pe care îl costă artistic fiecare spectacol. Ne inspiră, ne onorează şi ne responsabilizează.

Andrei Şerban le urează tinerilor creatori să fie îndrăzneţi. În ce sens consideri că spectacolele propuse de Undercloud sunt „îndrăzneţe”?

Vreau să cred că, atunci când te arunci să montezi un text în teatrul independent, un text, o faci pentru că îţi este necesar, pentru că nu poţi fără şi îndrăzneşti să-ţi asumi asta şi apoi să le împărtăşeşti celorlalţi. Dacă ai intenţia asta, e un act de mare curaj. Undercloud îşi propune ca în fiecare an să fie mai mult decât un festival, să devină o mişcare independentă care să stârnească, să impulsioneze, să provoace. Dacă selecţia ar fi proastă, în sensul în care ţi-ai permite să faci compromisuri, Uudercloud ar avea de pierdut, nu şi-ar atinge obiectivele. Deci… SUB NORUL NOSTRU sunt selectate doar acele spectacole care, metaforic vorbind, nu intră la apă.

Pentru tine, ca regizor şi ca director al festivalului, de ce este importantă această manifestare?

Cred că un artist are nevoie de competiţie, ca sita unui an trebuie să cearnă ce e mai bun, promovez şi susţin teatrul independent şi poate chiar reuşesc să atrag spectatori noi şi să îi familiarizez cu fenomenul. E important că eşti într-un singur loc, pe o singură scenă timp de 10 zile şi că trăieşti o atmosferă, o energie pe care individual nu ai cum să o construieşti, căci este dată de prezenţa tuturor în acelaşi spaţiu.

În ceea ce priveşte dramaturgia, vă propuneţi să promovaţi mai degrabă texte contemporane sau nu este o regulă?

Nu e o regulă, dar teatrul independent se axează mult pe dramaturgie contemporană. De anul acesta o să facem şi spectacole-lectură pe dramaturgie românească şi o să încercăm să promovăm autori români. De exemplu, în ediţia de anul acesta fac chiar eu regia la o lectură. Textul se numeşte „Aplauze pentru Lena”, este scris de Valentin Nicolau şi interpretat de actorii Marius Manole şi Puşa Darie.

Care sunt criteriile tale personale de a alege un text atunci când montezi un nou spectacol? Ce te interesează să găseşti în el?

Să conţină o problemă care să mă ardă, care să se regăsească atât în frământările mele majore, cât şi în ale celor din jur. N-aş putea să montez un text care nu vorbeşte despre ceva care mă interesează. Se-ntâmplă o chimie când citeşti şi îţi este foarte clar când un text se deschide spre scenă sau când se deschide spre raftul din bibliotecă. Sunt texte cu care empatizezi după primele pagini şi sunt texte pe care le uiţi a doua zi după ce le-ai citit.

Cât de diferit este publicul de teatru tip underground de cel de la teatrele de stat? Au aşteptări diferite?

În ultimii 2-3 ani nu mai există o regulă sau nu în spaţiile unde se joacă spectacolele mele. Acolo vin de la studenţi la persoane de vârsta a treia, de la blugi rupţi la rochii de seară. E un public foarte diversificat. Sunt şi multi tineri printre ei, ceea ce mă încurajează şi mă bucură nespus. Înseamnă mult pentru mine faptul că aleg să-şi dea banii pe un bilet la teatru.

Ce i-ai spune unui spectator care frecventează de ani întregi Sala Mare a Teatrului Naţional, să zicem, dar n-a intrat niciodată într-un spaţiu gen Cafe Godot, ca să-l convingi să vină la Undercloud şi ce crezi că i-ar displăcea?

Pui problema de parcă teatrul independent se joacă la Gradina Zoologică şi trebuie să convingi un spectator să intre în cuşca cu lei. În vremea de astăzi titulatura unei instituţii nu îţi garantează şi calitatea produselor pe care le comercializează. Pentru un regizor, un spectacol înseamnă creaţie, artă. Pentru un director de festival sau manager de teatru, arta trebuie comercializată, spectacolul devine un produs pe care trebuie să îl vinzi. Spectacole necesare sau spectacole inutile poţi să ai în ambele spaţii. Atât la Teatrul Naţional, cât şi la Cafe Godot. Diferenţa cred că e mai mult din atmosferă. La TNB se joacă într-un fel. La Godot, în alt fel. Sau ai diferenţa de sală. La Naţional sunt scaune, rânduri, ca la teatru, iar la Godot stai la masă şi vezi piesa în timp ce bei o bere sau un suc. În ultimul timp, la spectacolele mele din Godot vin foarte multe persoane care, după vestimentaţie şi atitudine, par conservatoare. Faptul că revin în spaţiul acela înseamnă un răspuns la întrebarea ta.

Lucrurile s-au schimbat mult în direcţia asta, cu familiile atât de conservatoare, nu prea le mai regăseşti, nu mai sunt atât de severi şi îngrădiţi. Eu am spectatori de Teatrul Naţional, snobi, pretenţioşi, dar care nu vin pentru spaţiu, vin pentru actori, pentru spectacol. Când jucam „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?” în Lăptăria lu’ Enache veneau persoane care mergeau cu bastonul să o vadă pe Maia Morgenstern. Oamenii respectivi sigur nu erau consumatori de club. Ei veneau strict pentru piesă.

Nu aş obliga pe nimeni. Aş informa şi i-aş lăsa libertatea să aleagă. Dar aş încerca să-i fac o descriere prietenoasă, umană şi reală a spaţiului, în aşa fel încât să se regăsească şi să îşi dorească să încerce. E greu până aduci oameni noi să te cunoască, dar, dacă le oferi spectacole de calitate, pe urmă nu mai scapi de ei şi nici de prietenii lor. Cea mai bună reclamă pe care o am la piesele mele este cea făcută de spectatori, din gură în gură.

Ce te interesează pe tine cel mai mult atunci când montezi un spectacol? Ce-ţi propui? Succes la public? Calitate?

Succesul nu ai cum să-l controlezi. Succesul e o loterie, nu ai de unde să intuieşti dacă ce montezi tu va avea sau nu succes la public. Sau eu nu ştiu secretul ăsta. Îmi aleg textul, am spus pe ce criterii, îmi aleg distribuitia (şi nu fac niciodată compromisuri, nu-mi aleg actorii pe prietenii, căci sunt superstiţioasă, când e vorba de scenă şi cred că, dacă nu eşti total onest, se răzbună) şi mă apuc de treabă, cu Dumnezeu înainte. Ce iese, iese. Până în prezent m-am bucurat să am săli pline, spectacole care au atins şi sute de reprezentatii. „Dragostea durează 3 ani” a depăşit 500 de reprezentaţii în 6 ani. Asta a fost garanţia mea că este necesar ceea ce fac. Nu mă bucur când se scrie o cronică bună, nu fac teatru pentru critică şi nici pentru articole elogioase în ziar. Mă bucur şi mă simt utilă atunci când văd cum sălile sunt full, cum oamenii aplaudă, cum îţi răspund simplu, direct, sincer la ce le oferi. Sunt în slujba spectatorilor mai presus de orice.

De fapt, depinde despre ce tip de spectacol vorbim şi de nivelul cultural al spectatorului. Şi  la „Vacanţa mare” se râde, nu? Sau la „În puii mei”. Au un nivel de exprimare pentru care există target. Pentru nivelul acelui consumator nu e vulgar deloc. Pentru unul care-l citeşte pe Kant, e de neprivit. Fiecare spectacol are publicul lui. Eu cred în inteligenţa, subtilitatea şi calitatea culturală a spectatorilor mei. De aceea îmi permit să mi-i iau ca reper. N-am fost în situatia de a avea succes oricum, pentru că textele pe care le-am ales au un anumit nivel literar.

Mă scoate din minţi ideea că tot ce sare din experiment şi are succes e etichetat ca fiind comercial. Ce înseamnă „comercial” în cazul ăsta? Atunci, să rămânem doar în zona spectacolelor experimentale care se joacă cu 10 speriaţi în sală şi să pretindem că facem artă. Un spectacol nu devine. Este de la bun început, dacă este comercial. Succesul este dat de compatibilitatea spectatorilor cu subiectul piesei, cu emoţia creată, cu actorii, cu toată construcţia. Dacă mie spectacolul nu-mi spune nimic, nu am cum să aplaud şi să vorbesc despre el. Dar, dacă mă prinde şi mă defineşte, vorbesc. Îţi dau un exemplu concret. „Dragostea durează 3 ani” are o temă trăită de toata lumea: infidelitatea – soţia înşelată, bărbatul care îşi trage amantă şi tot ce decurge din jocul asta. Extrem de mulţi s-au regăsit în poveste. Nici n-am crezut că e o temă atât de actuală! Imaginează-ţi că spectacolul se joacă de 6 ani, iar 4 ani din cei 6 ani s-a jucat în Lăptărie, unde jumătate din publicul din sală stătea pe pernuţe. Şi jumătate înseamnă 100 de oameni. De ce ar veni să se chinuie în condiţii atât de incomode, să stea două ore la un spectacol, dacă nu ar fi ceva care să îi intereseze? După părerea mea, „Dragostea durează 3 ani” e un roman de buzunar, nu e Dostoievski, Tolstoi sau Hesse, dar e scris corect, iar ca text pentru teatru, este foarte activ şi dinamic.

Dar nu se întâmplă şi ca publicul să te atragă în capcană?

Evident că nu-s legată la ochi. De foarte multe ori publicul reuşeşte să strice spectacolul. Reacţionează la poante facile. Actorii servesc şi de la reprezentaţie la reprezentaţie poţi să găseşti alt spectacol, să te iei cu mâinile de cap, să nu-l recunoşti ca fiind ceea ce tu ai construit. Eu am noroc să lucrez ca într-un laborator, să mă duc la spectacole şi să ţin actorii aproape de ceea ce am construit iniţial. Un spectacol se modifică, la mine, doar dacă actorii găsesc soluţii mai bune decât cele pe care le dau eu.

Cât despre cronicarul-reper, orice artist are nevoie de asta, să aibă un om de specialitate cu care să se consulte mereu, dar asta înseamnă ca acea persoană să fie informată, să vadă şi tot ce se montează în ţară, şi ce se montează în afară, să fie o persoană cu o anumită bază teoretică şi practică. Altfel, cum să te ajute? Să-ţi spună că e bine, indiferent cum e, doar că te simpatizează personal sau că-i eşti prieten? Asta nu e constructiv şi nu ajută un artist.

Ce-ţi reproşezi tu, ca director al festivalului, de cinci ediţii, şi ce crezi că va câştiga prin transformarea în concurs?

Îmi pare rău ca nu am propriul teatru, atunci ne-am fi extins altfel şi am fi avut, poate, mult mai multe spectacole şi mult mai multe acţiuni. Mai puteau să fie selectate câteva, dar nu am mai avut unde să le introducem. La anul va fi prima ediţie internaţională a festivalului, cu două secţiuni, teatru şi dans. Deja, de la an la an, urcăm. Transformarea în concurs va aduce un plus de rigoare şi un spirit de competiţie pe care doar concursul îl oferă. Calitatea este aceeaşi şi dacă e concurs, şi dacă nu e.