Chris Simion, omul liber (II)

Nu poţi privi decât în sus… Acolo unde Tanti Roz îl învaţă pe Oscar să privească. Ba chiar mai mult, să scrie câte o scrisoare în fiecare zi… 14 scrisori. Pe care Oscar-Marius Manole, purtat de mână de Tanti Roz-Oana Pellea, urcă, treaptă cu treaptă, spre Dumnezeu. Băiatul bolnav de cancer în fază terminală învaţă taina vieţii: să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, aşa cum ne îndeamnă sfinţii părinţi. Îndrăznesc să cred că nu este deloc întâmplătoare întâlnirea lui Chris Simion cu scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt.

Pentru că el, în cele cinci volume din Le Cycle de l’Invisible, priveşte în armonie culturi şi religii. Schmitt dedică cel de al treilea volum (dramatizat de regizoare), Oscar et la dame rose, creştinismului. Senzaţia tulburătoare pe care ţi-o lasă acest spectacol este că, pe scenă (Teatrul Bulandra – Sala „Toma Caragiu”), se creează în mod miraculous, la fiecare reprezentaţie, un spaţiu al lui aici şi acum: jocul propus de Tanti Roz – asistenta care poartă grija trupului învins de boală al copilului, dar mai ales, grija sufletului pe care vrea să i-l câştige pentru Dumnezeu – are noima Adevărului. Marius Manole are cu adevărat şi 10 ani, şi 20, şi 30, şi 80, până devine cel mai bătrân om din spital. Am văzut spectacolul acesta la aproape un an de la premieră şi pot spune că Marius Manole nu face doar un rol excepţional. Nu este numai atât, ci dincolo de asta. Iar Oana Pellea, supereroul propriilor poveşti de îmblânzit durerea, trăieşte liturgic între două Liturghii. Performanţa echipei conduse de regizoarea Chris Simion (alături de protagonişti, tinerele actriţe Antoaneta Cojocaru şi Cristina Casian, scenografa Adina Mastalier, regizorul Ducu Darie care s-a ocupat cu succes de lighting design şi, în calitate de ilustrator muzical, din nou Chris Simion) este de a fi realizat un spectacol care emoţionează la fiecare nivel de lectură, aşa încât niciun spectator să nu plece fără să fi primit măcar o fărâmă din „neliniştea cea bună”, cum spune Cuviosul Paisie Aghioritul.

Absolventă a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” – Teatrologie în 1999 şi, în 2006, Regie Teatru –, Chris Simion îşi asumă următorul motto: „Schimbi un om şi o societate din punct de vedere cultural şi spiritual nu doar cu un singur spectacol sau un singur eveniment, ci cu o activitate susţinută permanent în mod profesionist”. Aşadar, în 1999, la vârsta de 22 de ani, împreună cu studenţi şi absolvenţi ai UNATC, înfiinţează Compania de Teatru „D’AYA”, al cărui preşedinte onorific este scriitorul, profesorul şi ziaristul Pascal Bruckner – care a fost prezent atât la premiera spectacolului de teatru-film pe care Chris Simion l-a realizat după romanul său Copilul divin (producţie „D’AYA”) la Teatrul de Comedie, cât şi la premiera franceză de la Teatrul „Lucernaire” din Paris, în 2003 . La fel ca majoritatea spectacolelor produse de Compania de Teatru „D’AYA”, şi Copilul divin s-a bucurat de succes în numeroasele  turnee şi festivaluri naţionale şi internaţionale.

Chris Simion creşte şi dăruieşte din curiozitatea ei de copil teribil. Găseşte lucruri noi şi lucruri vechi, de multe ori neştiute, pe care le modelează şi le remodelează pentru uzul cu folos al celorlalţi. Aşa a montat la Teatrul Nottara un spectacol de teatru-dans intitulat No Flash, după viaţa pictorului Jean Michel Basquiat. Sau Călător în noapte, de poetul şi dramaturgul egiptean Salah Abd Es Sabour, un spectacol de teatru-film, prezentat în Festivalul Internaţional de Teatru Experimental de la Cairo.

Copil teribil şi excelent animator cultural: regizează evenimente de modă, hair styling, lansări de produse în stil neconvenţional, este şi jurnalist cu state vechi de serviciu (în 1995 primea premiul pentru cel mai tânăr ziarist al anului – Revista Cuvântul, director Radu G. Ţeposu); îi aparţine chiar şi concepţia grafică a coperţilor pentru cărţile sale. Foarte multele şi diversele lucruri pe care Chris Simion le face nu sunt împrăştiere, ci lucrare în unitate. Ea păstrează cu grijă calea dreaptă şi, cu gândul cel bun în inimă, a învăţat să se ferească de superficial şi de facil. După opt ani de facultate, în 1999 participă la un stagiu de regie şi dans african la Academia de Teatru din Limoges (Franţa) condusă de Silviu Purcărete.

Spuneam că îndrăznesc să cred că nu este deloc întâmplătoare întâlnirea ei şi cu Eric-Emmanuel Schmitt pe tărâmul preocupărilor pentru religii şi culturi ale lumii. O  bursă de studii în filosofia hindusă la Sanskriti Kendra în New Delhi, la care Chris Simion merge în 1995, va rodi abia acum. Anul trecut, în luna decembrie, a avut loc (la Teatrul de pe Lipscani) premiera unui spectacol căruia – îmi dau seama abia acum, când există – din adolescenţă îi simt lipsa: MAITREY, după Mircea Eliade. Iată că, datorită regizoarei Chris Simion, am avut bucuria să asist la o dublă dramatizare, adăugându-se şi intervenţii din Dragostea nu moare de Maitreyi Devi. Este un spectacol-studiu, produs de Compania de Teatru „D’AYA”. În echipă, alături de nume prietene, şi numele unor colaboratori noi: Maia Morgenstern (Maitreyi la 60 de ani), Ailyn Cadir (Maitreyi la 16 ani), Vlad Zamfirescu (Mircea Eliade), Doru Ana (Narendra Sen, tatăl lui Maitreyi), Anca Sigartău (Srimati Devi, mama lui Maitreyi) şi restul distribuţiei – fetiţa Jasmine Iliescu, Carla Maria Teaha, Marius Chivu, Radu Micu, Teodora Garofil. Coregrafia: Carmen Pesantez. Scenografia: Adina Mastalier. Lui Chris Simion îi aparţine şi ilustraţia muzicală pe care o semnează alături de Carmen Pesantez. Acest spectacol este mai mult decât o reverenţă europeană în faţa Indiei pline de fascinaţie. Este cu adevărat un studiu implicat, făcut cu acribie şi respect desăvârşit pentru autenticitate. 

„– Ce este fericirea, părinte? l-am întrebat ironic şi s-a prins, de parcă nu dădeam nici doi bani pe răspunsul pe care urma să mi-l ofere./ Şi părintele mi-a spus:/ – Fericirea este cunoştere. Nu există fericire fără cunoaştere./ – Dar cunoaşterea este limitată. Nu-l poţi cunoaşte pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl poţi trăi, dar nu-l poţi cunoaşte raţional! I-am spus revoltată, aproape strigând, căci gestul său de retragere a fost evident./ – Deja îl cunoşti pe Dumnezeu. Îl cunoşti pe Dumnezeu fără să ştii că îl cunoşti, pentru că pe Dumnezeu îl cunoşti trăindu-l.” (Chris Simion, Ce ne spunem când nu ne vorbim, p. 218-219, Ed. Trei, Bucureşti, 2011)