Chris Simion, omul liber

Sunt mulţi ani de când, urmărind ce face năstruşnica de Chris Simion, îmi imaginez un paradoxal/deloc paradoxal Icar înduhovnicit. Atinge smerită pământul cu fruntea ca să poată zbura fără aripi. Ca pescăruşul Jonathan Livingston, “adevăratul Pescăruş Jonathan care trăieşte în noi toţi” să ne înveţe kalokagathia.

Am văzut, într-o seară cu nămeţii cât casa, “primul spectacol de teatru acrobatic fabricat în România” şi inspirat de Cirque du Soleil, OMUL PESCĂRUŞ sau Drumul spre Frumos, după nuvela lui Richard Bach. Greu de crezut, dar sala Epika din Grand Cinema Digiplex, cu tot frigul de afară, s-a umplut de lume care a venit să vadă un “experiment 100% de la sol până la 15 metri în aer, un show-fabulă a zborului şi a desăvârşirii umane, de o sensibilitate uimitoare transmisă prin acrobaţie, dans, text, video-proiecţie, sunet, virtuozitate, forţă”. Un spectacol surprinzător şi emoţionant până la lacrimi, a cărui frumuseţe trebuie citită ca armonie. Regizoarea şi scenarista Chris Simion şi-a ales colaboratori pe măsura îndrăznelii sale: Trupa de acrobaţi Xtreme (Doru Moiş – şi coregraful spectacolului –, Casian Bădescu, Alina Gheorghe, Mădălina Croitoru, Alina Ulmeanu), actorii – voce a personajelor – Marius Manole (Pescăruşul Jonathan Livingston), Cristi Iacob (Chiang, înţeleptul stolului), Vitalie Bichir (tatăl lui Livingston), Carla Maria Teaha (mama lui Livingston), Dragoş Olaru  (Sullivan, discipolul lui Chiang), Gabriela Iacob (Fletcher Lynd), Mirela Diaconu – pentru costumele fie expresive, fie strălucitoare, perfect adecvate discursului metaforic şi spectacular, iar conceptul video-proiecţie este semnat de Grafica Online. Dacă ar fi să mai adaug o vorbă, dincolo de noutate şi dincolo de calitatea globală excepţională a acestui proiect, aş spune că, ascultând vocile actorilor cu ochii închişi, asişti la o dramatizare radiofonică de zile mari.

“Omul are nevoie să mintă atunci când are nevoie să se apere şi să îşi trăiască viaţa dincolo de celălalt, bariera care îl constrânge. Omul e liber. Doar în închipuirea noastră el este legat. În realitate, e liber. Nimeni nu poate să lege cu adevărat pe nimeni. Nu s-a inventat lanţ pentru suflet. Trăim tot ce vrem să trăim, cu voia sau fără voia celuilalt, în ciuda normelor şi a prejudecăţilor sociale. Trăim tot ceea ce considerăm că ne este necesar şi că ne ajută să înţelegem mai mult, să simţim altfel.” – am citat aici dintr-un mail (dintre nesfârşitele) pe care Floarea Soarelui (floarea_soarelui@yahoo.com) i l-a trimis Zmeului Albastru (zmeul_albastru@yahoo.com) în Ce ne spunem când nu ne vorbim, romanul  pe care Chris Simion l-a scris, aşa cum mărturiseşte, pe parcursul a opt ani. O poveste dincolo de care “rămâne doar zborul fiecărui cititor”. Un anume fel de Scară a Raiului pe care, citind, am urcat-o şi, împreună cu eroina, “însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna”.

La 35 de ani (pe care îi va împlini pe 20 august), Chris Simion urcă şi coboară şi iar urcă în menirea ei de scriitoare şi de om al teatrului (teoretician, regizor, animator, manager şi, mai ales, căutător perpetuu de noi mijloace de expresie). 1994, prima carte: Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani; 1996, Disperarea de a fi; în 1997, De ce nu suntem ceea ce putem fi?;  1998/2000, Spovedania unui condamnat, iar în 2002, Dumnezeu se roagă la mine. Anul trecut a apărut la Editura Trei primul volum al romanului Ce ne spunem când nu ne vorbim. Dar nu aşteptaţi să citiţi cel de-al doilea volum, căci nu-l veţi găsi în librării. Inventiva scriitoare-regizoare l-a conceput spectacol. Ce ne spunem când nu ne vorbim – “o doză de comedie despre nesfârşitul conflict dintre raţiune şi inimă.” Aceeaşi distribuţie de la un alt spectacol al ei, Dragostea durează 3 ani: Cristi Iacob, Ilinca Goia, Vitalie Bichir, Gabriela Iacob. Între replici care garantează doza de râs pe pentru întreaga săptămână – glazură dulce a medicamentului care te vindecă –, iată şi sâmburele de substanţă activă: “Căzut pe spate, la pământ, nu poţi privi decât în sus”.

Nu poţi privi decât în sus… Acolo unde Tanti Roz îl învaţă pe Oscar să privească. Ba chiar mai mult, să scrie câte o scrisoare în fiecare zi…

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.