Interviu realizat de Irina Ionescu
Conferințele IDEEA, organizate în cadrul Festivalul Internațional al Teatrului Contemporan de Animație „ImPuls“ (Teatrul Țăndărică), au propus în data de 8 noiembrie o întâlnire cu Christian Caimacan, pe tema „Riscul managerului și riscul impresarului“.
„O conferință pe tema riscului în managementul cultural, inspirată dintr-o experiență profesională personală de-a lungul a 30 de ani de activitate în Germania – țara mea de adopțiune din anul 1981. Modele de structuri culturale, riscul manageriatului cultural, competitivitate, etică profesională, avantaje și dezavantaje într-o economie de piață… and other answers!“ Christian Caimacan
Înainte de a părăsi România în 1981, Christian Caimacan a lucrat la Teatrul de Marionete din Arad, după care, stabilit în Germania, a continuat să se ocupe de diverse proiecte legate de teatrul de păpuși și marionete. A fost director artistic la Festivalul Intermarionet, la cel de la Saarbrücken, Kleines Theater și la Festivalul Perspectives, fiind un asiduu promotor al trupelor de teatru românești.
Ați plecat în 1981 de la Teatrul de Marionete din Arad. Ce fel de experiență aveați atunci în domeniu?
Nici artistică, nici administrativă! Scurta mea „ședere“ la Teatrul de Marionete Arad a fost o pură întâmplare pe parcursul meu profesional… dar contactul cu mirajul acestui gen de teatru și energia benefică a sălii m-au marcat pentru tot restul vieții. Privind acum în urmă pot să spun că la acel 1 decembrie 1979, când m-am angajat, am pus inconștient piatra de temelie a ceea ce avea să fie cariera mea viitoare. Acolo m-am îndrăgostit de două ori: de aceasta formă artistică și de cea care 10 ani mai târziu avea să devină soția mea – Adela. M-am stabilit în toamna anului 1981 în Germania, în orașul Saarbrücken. Mi-am asumat această decizie cu consecințele și riscurile acelor vremuri. Porneam pe un drum cu sens unic. Din fericire, după 1990 drumul meu și al altora ca mine s-a transformat în unul cu două sensuri!
În Germania ați început să lucrați de la început în mediul cultural?
În Germania acelor ani, toți cei care se aflau în situația mea, pentru susținerea financiară primită trebuiau să presteze zilnic, în scopul integrării/acomodării în societate, servicii într-un colectiv de muncă. La începutul lunii decembrie 1981, am fost repartizat în acest scop la Biblioteca Municipală, unde pe lângă multe lucruri plicticoase, ajutat de scurta mea experiența pe scena de la Arad, am făcut și lucruri frumoase. Trei spectacole cu marionete: Pumuckl, o poveste cu un spiriduș, Nils Holgersson și Micul Prinț. Trebuie să vă spun că eu văzusem ceva la Arad, dar nu construisem niciodată o marioneta, un decor etc. Am propus, cred, acest gen de spectacol din dorul după marionetele de la Arad… deci a trebuit să și transpun idea în practică – ein Mann, ein Wort! – spune neamțul. Am cooptat în mica mea aventură angajate ale bibliotecii cu veleități artistice, care cred ca au fost fascinate puțin și de poveștile mele cu marionete. Spectacolele au fost prezentate copiilor, care alături de părinți s-au arătat recunoscători și bucuroși să descopere astfel de spectacole în orașul lor. După doi ani am fost detașat la Oficiul Cultural al Orașului. Aici pregătirile erau în toi pentru un festival de teatru independent francez, care se numea PERSPECTIVES. Astfel, în 1983 am făcut cunoștința cu festivalul al cărui director artistic aveam să devin 13 ani mai târziu. Am asumat direcția artistică a festivalului timp de șase ani, după care l-am consiliat pe probleme de buget/finanțe, organizare etc. După acel festival din 1983, conform obiceiului, toată echipa care lucrase în organizare a fost invitată la o masă festivă. Numărându-mă și eu printre invitați, mi-am luat curaj și i-am propus șefului culturii să inițiem și un mic festival de marionete pentru orașul nostru. Într-o întâlnire ulterioară, i-am vorbit de magia acestui teatru mic-mare care este teatrul de animație și de câștigul cultural pe care l-ar putea aduce un astfel de eveniment artistic orașului. La sfârșit mi-a spus: „Da, foarte interesant… Faceți!“ În noiembrie 1984 se prezenta prima ediție InterMARIONETT, Festival International al Artei de Animație în Saarbrücken, a cărui direcție artistică am avut-o până în anul 1995. Am propus să deschidem și un teatru gazdă/stabil având ca profil teatrul de animație. Dacă la festival aveam o programare internațională, în noua structură teatrele invitate veneau din spațiul germanofon. Astfel, din octombrie 1996 s-au deschis porțile primei stagiuni a teatrului stabil care se numește DAS KLEINE THEATER IM RATHAUS. Am condus acest teatru, care funcționează și azi, până în anul 2011, când m-am oprit din motive personale. Eu cred că lucrurile s-au legat pe parcursul carierei mele în primul rând pentru ca am crezut tot timpul în ceea ce făceam. Am avut șansa să mă formez într-o lume care pe atunci funcționa la o viteza mult diferită de cea de acum. Am învățat enorm de la cei din jurul meu, formându-mi o etică profesională fără de care niciun domeniu de activitate nu poate funcționa cum trebuie.
Eu cred că lucrurile s-au legat pe parcursul carierei mele în primul rând pentru ca am crezut tot timpul în ceea ce făceam. Am avut șansa să mă formez într-o lume care pe atunci funcționa la o viteza mult diferită de cea de acum. Am învățat enorm de la cei din jurul meu, formându-mi o etică profesională fără de care niciun domeniu de activitate nu poate funcționa cum trebuie.
Ați ajuns să conduceți un festival după mulți ani de ucenicie, practic. Cunoșteați sistemul și am înțeles de la dumneavoastră că nu era un sistem greoi și excesiv de birocratic, că munca făcea plăcere celor implicați. Știați ce trebuie făcut. Cum se face. Cunoșteați publicul, comunitățile locale.
Eu consider ca am făcut ucenicie pe tot parcursul carierei… tot timpul înveți ceva nou. Norocul meu a fost șansa de a face „naveta“ între un festival pluridisciplinar (teatru, dans, chanson, circ, etc.) și unul al teatrului de animație. Prea mult despre acest teatru nu se știa pe atunci… Cred că am reușit, în timp, cu multă răbdare și ajutat probabil de niște fire magice, să conving publicul de marea valoare a acestei forme de exprimare scenică și de importanța ei. Dacă la începutul anilor ’80 aceste evenimente culturale ale orașului se puteau organiza cu persoane din oficiul cultural, în timp ele au crescut și implicit au reclamat o schimbare în sistem. Am lucrat în sistemul bugetar până în anul 1990, an în care m-am transferat în structura nou creată tot de acest sistem – un SRL cultural nonprofit – care se numea PERSPECTIVES GmbH. Această structură a fost gândită de politic pentru a crea cadrul ideal pentru organizarea festivalurilor – profesionalitate, flexibilitate, eficiență, transparență, competitivitate.
Ați menționat în cadrul conferinței faptul că ați simțit la un moment dat că publicul festivalului InterMarionett trebuie menținut, crescut și pe parcursul anului, de la o ediție la alta și că, din acest motiv, ați creat o stagiune, o programare constantă la sfârșit de săptămână, menită să țină publicul antrenat și aproape de teatrul de animație. Și-a îndeplinit scopul această stagiune? I-ați putut evalua impactul?
Festivalul InterMarionett a reprezentat timp de 11 ani pentru orașul Saarbrücken și nu numai un eveniment de mare ținută artistică. După 11 ediții aveam certitudinea că avem un public dispus să „consume“ producții ale teatrului de animație chiar și pe tot parcursul anului. Dacă finanțele ar fi permis, continuam și cu festivalul și cu teatrul stabil, dar am considerat că o ofertă a teatrului de animație pe tot parcursul anului reprezintă ceva mai mult decât una punctuală, cum este festivalul. Dovada este că teatrul pe care l-am creat în Saarbrücken funcționează și azi și bucură în continuare generații având un loc bine definit în peisajul cultural al comunității fără a concura pe nimeni și nimic.
Sunt diferențe foarte mari (legislativ, infrastructură, mentalitate) între sistemul care funcționează în Germania și sistemul românesc, dar care ar putea fi exemplele de bună practică importabile?
Se vorbește foarte mult în momentul de față de nevoia unei restructurări administrative în România. Dacă ne gândim că, acum 70 de ani, tot ce a fost în mâini private în Romania (inclusiv teatrul) a fost înlocuit de noile structuri cu angajați în sistem bugetar, ne putem pune întrebarea dacă și instituțiile teatrale ar putea să facă obiectul unei restructurări. Teatrele, în afara faptului că din 1990 încoace au dreptul să-și aleagă repertoriul și spectacolele, nu mai sunt supuse cenzurii, mari schimbări structurale nu au suferit. Efectele s-au simțit la izbucnirea crizei financiare, în 2008… tăierea de salarii și blocarea posturilor… Repercusiunile se simt și în momentul de față. Modele se găsesc, întrebarea este dacă sistemul are nevoie de schimbare și dacă o dorește.
Teatrele, în afara faptului că din 1990 încoace au dreptul să-și aleagă repertoriul și spectacolele, nu mai sunt supuse cenzurii, mari schimbări structurale nu au suferit. Efectele s-au simțit la izbucnirea crizei financiare, în 2008… tăierea de salarii și blocarea posturilor… Repercusiunile se simt și în momentul de față. Modele se găsesc, întrebarea este dacă sistemul are nevoie de schimbare și dacă o dorește.
Ca selecționer al producțiilor invitate în diversele festivaluri pe care le-ați organizat ați declarat în cadrul conferinței că v-ați ghidat întotdeauna după calitate și după gustul personal. Programele acestor festivaluri au fost întotdeauna semnate de dumneavoastră și asumate în integralitate. Asta v-a ajutat să reduceți riscurile pentru că vă cunoșteați cel mai bine publicul? Este în același timp și o chestiune de etică profesională? Altfel spus, dacă crezi, merită să riști?
Un festival ar trebui să reprezinte pentru comunitate un eveniment. În calitatea ta de director artistic trebuie să-ți asumi programarea evenimentului. Rolul tău este de a descoperi talente, forme artistice noi și, prin ceea ce faci, să și educi puțin publicul. Și cum poți să asumi ceva dacă nu știi despre ce este vorba? Deja noi vindem spectatorului un „produs“ bine prezentat/ambalat, care mai întâi trebuie plătit (prin bilet) urmând a fi văzut/folosit/descoperit după cumpărare…
Din păcate în mediile culturale românești nu se vorbește foarte mult despre etica profesională sau discursurile nu sunt foarte vizibile, în orice caz. Ați adus subiectul în discuție în cadrul conferinței…
Etica profesională ar trebui să fie prezentă în toate domeniile societății și pentru a ajunge să o ai, e nevoie de timp. Nu vine peste noapte și își are rădăcinile în formarea noastră: copil, adolescent, tânăr… familie, școală, cultură…
Cum estimați riscurile în cazul unui festival? Poate o bună documentare/analiză să înlăture falsele așteptări și să diminueze riscurile? 20% dintre riscuri generează într-adevăr 80% dintre efecte?
Pentru a încerca să eviți riscurile este într-adevăr nevoie de o bună analiză. De aceea, după terminarea unei ediții de festival trebuie făcut un bilanț amplu din care poți să vezi plusurile/minusurile și ce trebuie să schimbi/previi în viitor. Publicul căruia te adresezi are prin prezență/absență la eveniment un mare rol. Printr-un eveniment cultural nu bifăm încă o activitate fără a ține cont de impactul ei asupra comunității. Un astfel de eveniment implică bani publici și necesită multă seriozitate, profesionalitate și competență.
Care sunt cu adevărat riscurile? Cât de mari sunt ele?
Să nu trăiești în țara lucrului bine făcut sau să trebuiască să lucrezi cu oameni care nu-și sfințesc locul…
Călin Mocanu – directorul Teatrului Țăndărică deplânge calitatea unor spectacole pentru copii, spectacole realizate de trupe independente, care se vând în anumite medii, pentru că fie nu există alte repere, fie pentru că cei care le cumpără nu vor să ofere altceva. Cum poate fi reglementat acest lucru? Publicul este suveran, dar pot fi gândite mijloace de protecție a consumatorului?
În privința teatrelor independente, care joacă în regim de turneu (în Germania funcționează doar acest sistem privat), selecția se face în diferite moduri. Sunt organizate burse de spectacole în care teatrele își promovează repertoriul prin suport publicitar și spectacole live în fața potențialilor cumpărători/organizatori. Astfel de burse de spectacole nu sunt organizate pentru publicul larg. Apoi, s-a creat în marile festivaluri secțiunea off. Aici trupele trebuie să-și suporte toate costurile (cazare, spațiu pentru a juca etc.) în speranța că vor vinde spectacolul potențialilor organizatori. Selecția se mai face și la nivelul comunităților locale, care în scopul acordării de subvenții trupelor independente organizează un fel de „audiții“ cu public în care trupele sunt invitate să-și prezinte spectacolele. Selecția este făcută de un juriu format din profesioniști (regizori, scenografi, actori, critici de teatru etc.). Teatrele pot să devină membre în diferite organizații și rețele de promovare…
Ați lucrat cu unii dintre cei mai mari artiști și cu unele dintre cele mai importante trupe de teatru…
Prin festivalul de teatru francez, care era unul pluridisciplinar (teatru, dans, circ etc.) și cel al teatrului de animație am avut șansa să respir alături de mari personalități cum ar fi: Madeleine Renaud/Jean-Louis Barrault, Eugen Ionesco, Peter Brook, Angelin Preljocaj, Karine Saporta, Alain Platel, Juliette Greco, Philippe Genty, Stuffed Puppet/Neville Tranter, Pupi Siciliani /Mimmo Cuticchio…
Pentru selecție vedeați întotdeauna live spectacolele? Aveați un buget de mobilitate considerabil? Cu cât timp înainte stabileați programul unui festival internațional?
Este normal să vezi spectacolele pe care le inviți. Vorbeam mai sus de asumarea programului pe care îl propui. Acest lucru îți ia cel mai mult timp pentru că nu tot ce vizionezi se poate invita și nu tot ce vrei să inviți este disponibil pentru datele festivalului tău etc. Fără un buget destinat vizionarii de spectacole nu se poate funcționa. Ca director artistic ești tot timpul în mișcare, pentru că tot timpul sunt evenimente. Vara era dedicată marilor festivaluri (Montpellier Danse, Avignon, Chalon-sur-Saône, Cervia/Arrivano dal Mare Charleville-Mézières), iar în timpul anului erau alte evenimente. Uneori programarea se făcea și cu doi ani înainte.
Ați invitat în cadrul festivalurilor pe care le-ați organizat și trupe românești.
După 1990 am putut să fac acest lucru și l-am făcut de câte ori a fost posibil. Deschiderea am făcut-o în mai 1990, când am invitat la festivalul francez trei mari personalități: Silviu Purcărete, Decebal Scriba, Dan Călin. Primul teatru invitat a fost cel de marionete din Arad, unde cum am spus a început totul. Era în octombrie 1990. În anul 1994 am fost invitat în juriul festivalului de la Constanța, unde am văzut Adunarea Pasărilor/Țăndărică, spectacol care în toamna aceluiași an s-a jucat la Saarbrücken. Au urmat foarte mulți: Teatrul Țăndărică/Cenușăreasa, Teatrul de Păpuși Sibiu, Cântăreața cheală, pusă în scena de Gábor Tompa, cu actori români și francezi, Dan Puric. Cu Filarmonica din Arad am prezentat, în toamna anului 1999, trei concerte extraordinare cu ocazia sărbătoririi a 1000 de ani de existență a orașului Saarbrücken. Prin prezența lor în festivalurile și evenimentele pe care le conduceam, artiștii români au demonstrat artă, măiestrie, iar amintirea acelor întâlniri rămâne neuitată pentru mine. Aplauzele de mare recunoștință din partea publicului german nu puteau să te facă să te simți decât mândru. În acei ani mai era nevoie să se vadă și această latură a României: prea mult se marșa pe copii abandonați, câini vagabonzi etc.
În afara acelor contracte de colaborare cu teatrele deja existente, cred că tinerii actori ar trebui să se unească și să ajute la formarea unei mișcări a teatrului profesional privat. Cu cât vor funcționa mai multe teatre, cu atât mai repede prezența lor va fi remarcată și poate politicul va găsi soluții.
Ce sfat le-ați da tinerilor actori care…
… își termină studiile și nu pot să se angajeze în teatre pentru că sistemul bugetar are locurile blocate. În afara acelor contracte de colaborare cu teatrele deja existente, cred că ar trebui să se unească și să ajute la formarea unei mișcări a teatrului profesional privat. Cu cât vor funcționa mai multe teatre, cu atât mai repede prezența lor va fi remarcată și poate politicul va găsi soluții.
Ce proiecte aveți în prezent?
Multe. Aș dori să schimb puțin lumea…
Irina Ionescu este teatrolog, profesor asociat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti şi lector univ. dr. la Universitatea de Arte din Târgu-Mureş. Lucrează de peste 15 ani în domeniul managementului cultural, în special, la Institutul Cultural Român.
Print