Cinci femei de tranziţie – Gustul publicului, timiditatea şi impostura

Gustul publicului pare să fie suveran. Alegerile repertoriale şi propunerile regizorilor se subordonează unei legi nescrise: montăm spectacole uşurele, amuzante, cu vedetele teatrului, umplem sala, vindem bilete şi toată lumea e fericită. Spectatorii aplaudă cuminţi, actorii se bucură de succes, domnii de la primărie văd încasări şi-am încălecat pe-o şa… Povestea neromanţată şi clasicizată deja a peisajului teatral actual. Mai rămâne de văzut dacă e şi adevărată. Am făcut cercetare „de teren” – „Cinci femei de tranziţie” la Teatrul Naţional din Bucureşti. Ei bine, e drept, publicul aplaudă la final aproximativ la fel de entuziast şi de generos ca la orice alt spectacol. Aplaudă conştiincios şi intrările în scenă ale actorilor. Frumos. Dar ce se întâmplă între două runde de aplauze furtunoase nu mai e chiar ca în poveste.

În primul rând, sala nu e arhiplină aşa cum spune lumea prin târg. Firesc, spectacolul se joacă de aproape 10 ani. Problema mea reală e de ce mai există, încă, în repertoriu. Reprezentaţia de 90 de minute, în regia Rodicăi Popescu Bitănescu, pe textul Rodicăi Popescu Bitănescu şi cu Rodica Popescu Bitănescu în rolul principal poate fi catalogată drept spectacol de teatru pentru că are loc într-un teatru, pe o scenă, în lumina reflectoarelor, cu cinci actriţe, în faţa unui public. Altfel, atâta timp cât suportul numai text dramatic nu este, ci o însăilare de dialoguri la o şuetă între „fete”, aş putea numi actul la care am asistat voyeurism şi exibiţionism – noi, perverşii, tragem cu ochiul şi urechea la bârfa lor, iar ele, mai mult decât bucuroase, ne oferă un spectacol. Nu pot înţelege de ce sunt oamenii dispuşi să plătească bilet pentru ceva atât de banal, executat atât de grosier din punct de vedere artistic. Probabil, numele de pe afiş şi brandul TNB vând produsul. Bine, dar de 10 ani?

Personal nu găsesc nicio plăcere în a asculta conversaţia a cinci doamne într-o sufragerie. Prefer să merg în vizită la mătuşi – voi avea parte de exact aceleaşi discuţi: era mai bine înainte, acum o ducem rău, prăpastia dintre generaţii, sistemul de învăţământ, amintiri din tinereţe, bancuri bune spuse prost, E-uri, U.E, N.A.T.O şi răul pe care îl aduc toate astea, copiii plecaţi în stăinătate care îşi uită părinţii, cu puţină imaginaţie s-ar ajunge şi la viaţa din închisori, pentru a termina apoteotic cu o bârfă suculentă despre cine pe cine şi cu cine înşală. Subiecte ofertante pentru o seară cu tantile mele, dar total anoste pentru una la teatru. Mai ales când nu vrei să spui nimic de fapt, ci doar să bifezi. Nu mai pun la socoteală faptul că nu există structură dramatică şi se trece de la un subiect la altul exact ca la reuniunile din familia mea: „Apropo, dragă, că mi-am adus aminte, dar de asta ce părere ai?”. Densitatea de apropouri e mare. Îngrijorătoare de-a dreptul şi enervantă. Fără nicio noimă se trece de la datul în cărţi la o poveste cu tâlc şi, când ţi-e lumea mai dragă şi a simţit dramaturgul/regizorul (sau poate actriţa principală) că e nevoie de puţin ritm, punem o muzică, executăm un dans în grup compact şi trebuie să aplaude sala, că doar aşa se face. Şi, din păcate, se face.

Apropo: nu e loc de partituri notabile – chiar dacă sunt actriţe bune, Vivian Alivizache, Giliola Motoi, Magdalena Cernat şi Tania Popa nu au cum să o demonstreze. Micul firesc de bucătărie cu care ne-au obişnuit filmele româneşti din ultimii ani e înlocuit aici de micul firesc de sufragerie. Problema e că, din când în când, doamnele simt nevoia să ne aducă aminte că suntem la teatru şi îngroaşă gluma, exagerează reacţiile şi ne atrag şi mai mult atenţia asupra lipsurilor şi aşa majore ale scriiturii şi regiei. Apropo de regie: personajele ies din scenă ca să nu stea degeaba, iar motivaţia este şi ea cât se poate de cazanieră: o ţigară, o vizită la baie, o stare de vomă; cam câte posibilităţi ar exista? Asta în primă fază, pentru că după ce am înţeles unde se duc personajele când ies din scenă, nu ne mai anunţă. Noi ştim. Ele se duc în treaba lor şi revin tocmai la ţanc să deschidă un nou subiect. Şi că tot vorbeam de un nou subiect şi aminteam mai devreme de stridenţe, trebuie să vorbim şi despre Rodica Popescu Bitănescu. Dacă îi pot înţelege stângăciile ca dramaturg (fără să le trec cu vederea) şi lipsa de experienţă ca regizor (fără să o trec cu vederea), e mai greu de înţeles superficialitatea ca actriţă. Cu atât mai mult cu cât am văzut-o în alte ocazii jucând emoţionant sau cu aplomb comic şi reuşind roluri cu adevărat importante. De data aceasta, însă, nimic nu aminteşte de „O batistă în Dunăre” şi nici de „Randez-vous”. De fapt, singura care construieşte un personaj coerent şi se desprinde prin naturaleţe şi firesc scenic coerent e Giliola Motoi – doamna profesoară care între două jocuri de cărţi corectează teze şi se distrează dansând elegant pe „Asereje”. Prin comparaţie, am aplaudat-o sincer la ieşirea din scenă.

„Altfel, fetelor” lumea se amuză. Unii mai cască, alţii verifică mesaje pe mobil, alţii mai ies şi revin peste jumătate de oră, câţiva copii de liceu ronţăie, fără să deranjeze, chipsuri. Ca la party. Iar la final aplaudăm din timiditate pentru că muzica ritmată bubuie în difuzoare, iar cineva ne îmbie să o facem. Şi, apropo, nici nu pleacă de pe scenă.

Dacă succesul e calculat în bilete vândute şi ropote de aplauze, calitatea e mai greu de cuantificat. În fond, nici gustul publicului nu e atât de pervertit precum s-ar crede. Biletele se vând pentru că cererea e mai mare decât oferta, oamenii vor să vadă vedete, iar aplauzele nu mai sunt un barometru credibil pentru că am devenit cu toţii permisivi; apreciem munca şi efortul actorilor pe care îi răsplătim cu generozitate.

Recunosc că am fost la „Cinci femei de tranziţie” pentru a-mi satisface curiozitatea legată de public. M-am edificat şi totodată m-am liniştit: încă-i bine – aşa cum e intitulat un alt spectacol semnat Rodica Popescu Bitănescu pe care nu cred că îl voi vedea prea curând. Dezamăgirea a venit de pe scenă. Şi abia asta m-a pus pe gânduri.

Print

13 Comentarii

  1. Dan 09/04/2012
  2. noua voce in critica de teatru contemporana 09/04/2012
  3. Florentina Dalian 12/04/2012
  4. Elena 24/04/2012
  5. Iulia 23/01/2013
  6. Alice Siteavu 31/03/2014
  7. Alin 31/03/2014
  8. ema 09/01/2015
  9. Ana 03/06/2015
  10. Carmen 14/01/2016
  11. Oana 26/02/2016
  12. Ada 09/05/2016
  13. Adriana 26/10/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.