Gustul publicului pare să fie suveran. Alegerile repertoriale şi propunerile regizorilor se subordonează unei legi nescrise: montăm spectacole uşurele, amuzante, cu vedetele teatrului, umplem sala, vindem bilete şi toată lumea e fericită. Spectatorii aplaudă cuminţi, actorii se bucură de succes, domnii de la primărie văd încasări şi-am încălecat pe-o şa… Povestea neromanţată şi clasicizată deja a peisajului teatral actual. Mai rămâne de văzut dacă e şi adevărată. Am făcut cercetare „de teren” – „Cinci femei de tranziţie” la Teatrul Naţional din Bucureşti. Ei bine, e drept, publicul aplaudă la final aproximativ la fel de entuziast şi de generos ca la orice alt spectacol. Aplaudă conştiincios şi intrările în scenă ale actorilor. Frumos. Dar ce se întâmplă între două runde de aplauze furtunoase nu mai e chiar ca în poveste.
În primul rând, sala nu e arhiplină aşa cum spune lumea prin târg. Firesc, spectacolul se joacă de aproape 10 ani. Problema mea reală e de ce mai există, încă, în repertoriu. Reprezentaţia de 90 de minute, în regia Rodicăi Popescu Bitănescu, pe textul Rodicăi Popescu Bitănescu şi cu Rodica Popescu Bitănescu în rolul principal poate fi catalogată drept spectacol de teatru pentru că are loc într-un teatru, pe o scenă, în lumina reflectoarelor, cu cinci actriţe, în faţa unui public. Altfel, atâta timp cât suportul numai text dramatic nu este, ci o însăilare de dialoguri la o şuetă între „fete”, aş putea numi actul la care am asistat voyeurism şi exibiţionism – noi, perverşii, tragem cu ochiul şi urechea la bârfa lor, iar ele, mai mult decât bucuroase, ne oferă un spectacol. Nu pot înţelege de ce sunt oamenii dispuşi să plătească bilet pentru ceva atât de banal, executat atât de grosier din punct de vedere artistic. Probabil, numele de pe afiş şi brandul TNB vând produsul. Bine, dar de 10 ani?
Personal nu găsesc nicio plăcere în a asculta conversaţia a cinci doamne într-o sufragerie. Prefer să merg în vizită la mătuşi – voi avea parte de exact aceleaşi discuţi: era mai bine înainte, acum o ducem rău, prăpastia dintre generaţii, sistemul de învăţământ, amintiri din tinereţe, bancuri bune spuse prost, E-uri, U.E, N.A.T.O şi răul pe care îl aduc toate astea, copiii plecaţi în stăinătate care îşi uită părinţii, cu puţină imaginaţie s-ar ajunge şi la viaţa din închisori, pentru a termina apoteotic cu o bârfă suculentă despre cine pe cine şi cu cine înşală. Subiecte ofertante pentru o seară cu tantile mele, dar total anoste pentru una la teatru. Mai ales când nu vrei să spui nimic de fapt, ci doar să bifezi. Nu mai pun la socoteală faptul că nu există structură dramatică şi se trece de la un subiect la altul exact ca la reuniunile din familia mea: „Apropo, dragă, că mi-am adus aminte, dar de asta ce părere ai?”. Densitatea de apropouri e mare. Îngrijorătoare de-a dreptul şi enervantă. Fără nicio noimă se trece de la datul în cărţi la o poveste cu tâlc şi, când ţi-e lumea mai dragă şi a simţit dramaturgul/regizorul (sau poate actriţa principală) că e nevoie de puţin ritm, punem o muzică, executăm un dans în grup compact şi trebuie să aplaude sala, că doar aşa se face. Şi, din păcate, se face.
Apropo: nu e loc de partituri notabile – chiar dacă sunt actriţe bune, Vivian Alivizache, Giliola Motoi, Magdalena Cernat şi Tania Popa nu au cum să o demonstreze. Micul firesc de bucătărie cu care ne-au obişnuit filmele româneşti din ultimii ani e înlocuit aici de micul firesc de sufragerie. Problema e că, din când în când, doamnele simt nevoia să ne aducă aminte că suntem la teatru şi îngroaşă gluma, exagerează reacţiile şi ne atrag şi mai mult atenţia asupra lipsurilor şi aşa majore ale scriiturii şi regiei. Apropo de regie: personajele ies din scenă ca să nu stea degeaba, iar motivaţia este şi ea cât se poate de cazanieră: o ţigară, o vizită la baie, o stare de vomă; cam câte posibilităţi ar exista? Asta în primă fază, pentru că după ce am înţeles unde se duc personajele când ies din scenă, nu ne mai anunţă. Noi ştim. Ele se duc în treaba lor şi revin tocmai la ţanc să deschidă un nou subiect. Şi că tot vorbeam de un nou subiect şi aminteam mai devreme de stridenţe, trebuie să vorbim şi despre Rodica Popescu Bitănescu. Dacă îi pot înţelege stângăciile ca dramaturg (fără să le trec cu vederea) şi lipsa de experienţă ca regizor (fără să o trec cu vederea), e mai greu de înţeles superficialitatea ca actriţă. Cu atât mai mult cu cât am văzut-o în alte ocazii jucând emoţionant sau cu aplomb comic şi reuşind roluri cu adevărat importante. De data aceasta, însă, nimic nu aminteşte de „O batistă în Dunăre” şi nici de „Randez-vous”. De fapt, singura care construieşte un personaj coerent şi se desprinde prin naturaleţe şi firesc scenic coerent e Giliola Motoi – doamna profesoară care între două jocuri de cărţi corectează teze şi se distrează dansând elegant pe „Asereje”. Prin comparaţie, am aplaudat-o sincer la ieşirea din scenă.
„Altfel, fetelor” lumea se amuză. Unii mai cască, alţii verifică mesaje pe mobil, alţii mai ies şi revin peste jumătate de oră, câţiva copii de liceu ronţăie, fără să deranjeze, chipsuri. Ca la party. Iar la final aplaudăm din timiditate pentru că muzica ritmată bubuie în difuzoare, iar cineva ne îmbie să o facem. Şi, apropo, nici nu pleacă de pe scenă.
Dacă succesul e calculat în bilete vândute şi ropote de aplauze, calitatea e mai greu de cuantificat. În fond, nici gustul publicului nu e atât de pervertit precum s-ar crede. Biletele se vând pentru că cererea e mai mare decât oferta, oamenii vor să vadă vedete, iar aplauzele nu mai sunt un barometru credibil pentru că am devenit cu toţii permisivi; apreciem munca şi efortul actorilor pe care îi răsplătim cu generozitate.
Recunosc că am fost la „Cinci femei de tranziţie” pentru a-mi satisface curiozitatea legată de public. M-am edificat şi totodată m-am liniştit: încă-i bine – aşa cum e intitulat un alt spectacol semnat Rodica Popescu Bitănescu pe care nu cred că îl voi vedea prea curând. Dezamăgirea a venit de pe scenă. Şi abia asta m-a pus pe gânduri.
Print
Imi place articolul, dar mi se pare prea bland cu dna Bitanescu, eu nu am vazut-o niciodata facand ceva bine. Ma mir ca a intrat la scoala de teatru cu vorbirea aceea oribila. Nu are habar sa-si foloseasca vocea.
O cronica superba. Felicitari. Nu trebuie decat sa ne dorim sa (o) citeasca cine trebuie. NU se va intampla pentru ca, din pacate, Yorick nu e o “revista la moda” cum sunt fituicile culturale cu care ne-am obisnuit. Dar poate va fi. Felicitari Alina Epingeac & Co.!
Da, este o cronică excelentă, critică, fără a fi acidă sau jignitoare. Păcat că exprimă un adevăr atât de trist! Până la urmă, aceste „capodopere” de bucătărie/ sufragerie ar trebui să rămână acolo unde le este locul – în dulapul de bucătărie. Măcar teatrul să fi rămas neatins de modernismele acestea ieftine și de prost gust.
De acord cu antecomentatorul Dan, nici eu n-am văzut-o pe doamna Bitănescu făcând vreun rol de excepție. Ce-i drept, nu i-am urmărit decât aparițiile televizate, o piesă în care aș afla numele domniei sale pe afiș în rol principal m-ar îndepărta din start. Sper că n-am supărat pe nimeni, iar dacă da, rog să fiu iertată.
Asteptam un comentariu venit de la cineva avizat asupra acestei piese.Cronica este excelenta in deplin acord cu cea ce am vazut si am simtit la sfirsitul spectacolului. Nu inteleg de ce se mai joaca si de ce D-na Rodica Popescu Bitanescu vorbeste in termeni elogiosi despre aceasta piesa? Gusturile noaste in materie de piese de teatru se schimba de-a lungul timpului? Ma bucur inca o data de cea ce am citit si sper sa nu mai am ocazia sa vad asfel de piese de teatru.
Am vazut aseara aceasta piesa, determinata fiind de criterii gen “nu rezista 10 ani in repertoriu daca nu e buna” sau “ar fi scos-o Ion Caramitru din program daca nu era pe gustul lui”. M-am inselat amarnic si nu numai ca regret ca am pierdut timpul acolo, insa am fost la fel de surprinsa de reactia generala a publicului si de faptul ca sala era complet ocupata.
Am castigat insa ceva … cautand astazi o recenzie care ar fi putut sa previna aceasta vizionare, am descoperit “Yorick”!
Ca orice bucurestean cu state vechi, am dorit sa vad noul Teatru National. Pentru cateva referinte pozitive am ales Cinci femei in tranzitie – nu ar fi rezistat daca… Demult nu am mai vizionat un spectacol atat de slab.Un amestec de replici de o banalitate necrutatoare despre subiecte total diferite, momente de tacere jenante si putina muzica ca accent. Prestatia actoriceasca timida si stearsa – o sueta de periferie.
La final, in frumoasa Sala de pictura, publicul a tasnit in picioare aplaudand pe ritmuri rusesti, si atat. Au plecat apoi “direct”, caci garderoba era goala – hainele fiind depozitate pe scaune.
Nu am sa inteleg acest salt biped la orice reprezentatie – dar preceptiile despre valoare sunt complet schimbate.
Spectacolul trebuie scos – nu are de ce adasta intr-un Teatru National – de fapt nici n-ar fi trebuit sa existe.
Cei mai bine de 45 de ani de vizionat/ ascultat teatru ma fac sa vad instanteneu frumosul peren.
O cronica proasta la un spectacol prost.R.P.Bitanescu nu are pretentii de “artist”face teatru de consum, sa o iei la scarmanat cautand idei si semne, de parca ar fi Serban, e ridicol.
Azi, 8 ian 2015 am vazut si eu aceasta piesa. Doamne Fereste-ne! Poate acum 10 ani sa fi emotionat pe cineva.
Domnule Caramitru va implor eliminati-o din programul TNB! Asa piesa de slaba nu am vazut niciodata, niciunde in Bucuresti. Cata dezamagire! Un fel de taieturi din ziare.
Intr-adevar, 2 actrite bune: Giliola Motoi si Viviana Alivizache , care au incercat sa materializeze vechea vorba… aceea…. cu rahatul si biciul.
Regret ca nu am citit cronica ta inainte de a cumpara bilete si de a merge la teatru. Piesa “Cinci femei de tranzitie” este pentru mine cea mai proasta piesa de teatru pe care am vazut-o.
La finalul piesei am constatat cu frustare ca dupa ce am platit 40 de RON si am pierdut o ora si jumatate in sala, aplauzele ne erau parca cerute cu insistenta.
Si am aplaudat. Din politete…
Poate daca la final ar fi aplaudat doar cei care au apreciat piesa cu adevarat, daca cei dezamagiti ar fi plecat la jumatatea piesei, poate atunci TNB ar fi avut in program alte piese mai noi si mai bune, demne de TNB…
Pentru Ana si…altii ca ea.Daca nu aplaudai ” din politete”, poate ca si altii care au simtit dezamagire ar fi avut curajul sa isi tina miinile pe linga ei.
SI ATUNCI …ghici ce… atit actritele, cit mai ales restul publicului, care in general reactineaza ca o turma , ar fi inteles ca prostia se taxeaza.Imi pare rau, dar cei care reactioneaza ca tine , aplaudind ” de rusine”, merita sa isi piarda si timpul si banii pe prostii.
Am vazut si eu piesa in 2011 si am ramas socata ca asa o incercare stangace si amatoriala “teatrala” are loc pe scena TNB. De fiecare cand intru pe site-ul TNB sunt uimita ca piesa se joaca, si inca in fiecare saptamana. Mi se pare ca piesa o defineste pe autoarea sa, e stridenta, vulgara si superficiala. Sa speram ca nu defineste si gustul publicului. Am dat de-abia acum peste aceasta cronica cu care sunt de acord si ma bucur ca nu sunt singura care gandeste asa. Asta pentru ca ramasesem dezorientata cand la finalul “piesei” toata lumea aplauda foarte entuziast, hainele imparatului nu altceva… E drept ca si actritele cerseau, faceau turul pe scena stanga – dreapta ca sa stoarca ovatiile, dar publicul parea sincer extaziat. Am rezistat eroic si nu am aplaudat in semn de protest (aveam in minte ca niste rosii stricate ar fi mai potrivite), asta pana cand au ajuns si in dreptul meu (avand locurile in primul rand) si la indemnul din privire si gesticulatiile dnei RPB am aplaudat, din jena. La 4 ani dupa, este inca piesa cu cea mai mare stabilitate in repertoriul TNB, ba a fost chiar “upgradata” intr-o sala mai mare. Rusinos!
Am facut greseala imensa sa iau bilete la aceasta “piesa” acum cativa ani, pentru ca vroiam sa invit pe cineva drag la teatru ca tot se afla prin Bucuresti pe neanuntate, iar la restul spectacolelor nu mai erau locuri. Dupa primele replici am crezut ca nu aud bine, ca nu inteleg eu..m-am uitat in jur si lumea parea sa savureze acele ineptii ..am mai ramas pret de inca 2-3 replici, ne-am uitat una la cealalta , dupa care NE-AM RIDICAT SI AM IESIT oripilate din sala, nevenindu-ne sa creada ca dialogul execrabil era jucat pe scena celui mai mare teatru al tarii si ca NIMENI nu parea sa seziseze lipsa de calitate si absurdul situatiei de a ramane in sala sa asculti acel amestec pe care nici nu stiu cum sa-l definesc…si acum mi se face pielea de gaina cand imi amintesc. si se joaca de mai bine de 10 ani… foarte, foarte trist!
Din pacate, am luat si eu teapa in aceasta seara cu aceeasi “piesa”… Nu-mi imaginam ca poate exista ceva atat de prost la TNB. Imi pare rau pentru banii dati si pentru timpul pierdut.
Mare dreptate ai! Din pacate am fost ieri la piesa fara sa citesc o recenzie. Groaznic, oribil, scarbos! Daca voiam sa aud 4 mamaici vorbind despre sex mergeam la tara, imi faceau mamaicile si o poezie care ghici ce?! Era pe gratis! Doamne ce pierdere de vreme.
Banuiam ca piesa este foarte slaba, stiind-o pe doamna Popescu Bitanescu, dar si vazand-o promovata peste tot, de prea mult timp si parca prea cu aplomb. Dar in seara acesta luam in calcul sa merg, deoarece la fel gandeam si eu: daca nu a fost scoasa de atatia ani din repertoriul TNB, trebuie sa fie ceva de capul ei. In plus, voiam sa ma destind, sa rad, pentru ca, de obicei, merg la piese grele si acum voiam sa fie altceva.
Dar, asa cum imi spunea intuitia, am dat un search pe internet, sa vedem ce si cum si asa am salvat timp, bani si am evitat frustrarea. Asadar, multumesc Yorick pentru cronica si pentru sinceritate!
7 ani mai târziu, am văzut aseară aceasta piesa și sunt de acord cu fiecare cuvânt din articol. A rămas la fel de mediocră și plictisitoare!
Incredibil cum un spectacol atât de slab se mai poate juca în 2019 şi încă la TNB!!! Sincer, am mers fără mari aşteptări, căci citisem cronica de mai sus, dar experienţa trăită a fost muuuuult mai neplăcută!!! Nu doar că nu există practic subiect sau fir narativ şi că interpretările lasă de dorit (dna Bitănescu, cu tot respectul datorat vârstei dumneaei, nu mai are forţa de a se face auzită cum trebuie, iar tânăra Iuliana nu convige deloc), dar chiar m-au revoltat desele referiri la cât de bine trăiam “PE vremea lui Ceauşescu” (chiar dacă nu toate personajele erau de acord cu acest punct de vedere). Dragi posibili spectatori, nu daţi 50 de lei pe nimic, nu vă mulţumiţi cu puţin, respectaţi-vă pe voi înşivă şi nu daţi credit acestui acest aşa-zis spectacol care nu are nici umor, nici replici inteligente, nici interpretare reuşită – deja a supravieţuit indecent de mult timp!!! PS Şi eu consider că recenzia e prea blândă.
Incredibil cum un spectacol atât de slab se mai poate juca în 2019 şi încă la TNB!!! Subiectul şi firul narativ lipsesc cu desăvârşire; practic, “regizoarea” Rodica Popescu Bitănescu nu a creat un act artistic şi nici măcar personaje (de altfel, ele poartă prenumele reale ale actriţelor), ci doar a mutat pe scena unui teatru discuţii sterile, consideraţii mediocre, bârfe care au loc între vecine în scara blocului sau în faţa porţii. Multe dintre interpretări lasă de dorit (cu tot respectul pentru vârsta doamnei Bitănescu, dumneaei nu mai are nici măcar forţa de a se face auzită în toată sala). Însă cel mai mult m-au revoltat desele referiri la cât de bine trăiam “PE vremea lui Ceauşescu” (dintr-o minimă decenţă, nu toate personajele erau de această părere – măcar atât!). Aşadar, dragi posibili spectatori, nu daţi 50 lei pe acest NIMIC, nu vă lăsaţi induşi în eroare de faptul că acest spectacol se joacă de mulţi ani (a supravieţuit deja nepermis de mult timp), nu vă mulţumiţi cu atât de puţin! Cu atât mai mult, dacă vă număraţi printre cititorii acestui site, nu aveţi ce căuta la “Cinci femei de tranziţie”! PS Şi eu cred că recenzia de mai sus este prea blândă.