Teatrul de animație trăiește cumva o existență paralelă în peisajul teatral din România. Nu e luat în calcul la Gala Premiilor UNITER, nu prea stârnește vâlvă și, cu excepția câtorva spectacole, nu se prea vorbește despre el. Asta, deși se face destul de mult teatru de animație pentru copii în toată țara, fiindcă de multe ori secțiile de animație susțin, de fapt, teatrul respectiv, asigurând publicul… Pentru că da, se pare că, așa cum în ultima vreme cartea pentru copii a început să se vândă bine și în România, la fel, părinții sunt interesați să-și trimită sau să-și aducă la teatru copiii.
Așadar, în acest context, Festivalul Internațional de Teatru de Animație „Impuls” organizat de Teatrul Țăndărică și ajuns la a 13-a ediție (deloc cu ghinion) este cu atât mai bine-venit. Pentru că timp de 11 zile conectează, practic, teatrul de animație din România cu unele dintre cele mai interesante și mai la modă producții din străinătate, arătând în același timp diferențele la nivel de abordare, de meserie, de concepție, de implicare, de interpretare, de tehnică de mânuire… Spectacole de animație pentru copii și pentru adulți s-au jucat, așadar, în sălile Teatrului Țăndărică, au fost conferințe, lansări de carte, discuții între artiști în spațiul de la Teatrul din Nori de pe terasa teatrului, acolo de unde vara se vede superb Bucureștiul.
N-am să vorbesc despre toate spectacolele din această ediție, unde spectacolul cel mare a fost, de fapt, cel al copiilor, în toate diminețile și serile în care au umplut sala. Și rar mi-a fost dat să aud ceva mai frumos decât strigatele lor de încurajare pentru Scufița Roșie sau pentru omul de zăpadă. Rar mi-a fost dat să văd bucurie mai mare ca atunci când personajele din „Ridichea uriașă” au coborât de pe scenă și au împărțit ridichi roșii în sală sau ca atunci când s-a umplut sala de baloane de săpun la „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”. Și cum să uiți lacrimile unei fetițe care se ascundea la pieptul mamei de câte ori se iveau ființele stranii din castelul unde trăia Fiara din „Frumoasa și bestia”. La Țăndărică, după ce treci podul de lemn din foaier și intri în sală, pătrunzi într-o altă realitate. Și e fermecată… Iar cuvintele lui Călin Mocanu, director al Teatrului Țăndărică, rezumă perfect o realitate pe care adesea refuzăm s-o înțelegem: „Copilul de acum, copilul zilelor noastre, își formează o cultură cu foarte multe imagini, gândește în imagini, se joacă cu imaginile, memorează vizual. Noi vrem să vină spre noi, așadar trebuie să avem grijă să nu îi plictisim, să nu îi „culturalizăm” forțat! Să vină la teatru ca la joacă, cu căutare, cu prietenie, cu fericire și chiar cu obrăznicie.” Și cam asta e atmosfera de la Țăndărică…
Am să vorbesc, însă, de data asta, într-o ordine perfect subiectivă, despre cinci spectacole de care m-am îndrăgostit în această ediție, proaspăt încheiată, a Festivalului Impuls.
„Strada cu îngeri”, de la Teatrul de Păpuși Puck din Cluj Napoca, scenariul, regia și scenografia Decebal Marin. Cu marionete tradiționale – lucru din ce în ce mai rar –, spectacolul de la Cluj este o superbă poveste despre oameni simpli și micile lor obiceiuri, care se intersectează din când în când, fără să știe (ca noi toți de altfel), cu îngerii din altă lume. O duioșie teribilă și mult, mult umor. Pe o stradă oarecare, dintr-un oraș oarecare, oamenii trăiesc, se întâlnesc, se îndrăgostesc, copiii se joacă, șoarecii fug de pisici, câinii aleargă pisicile, totul într-o realitate miniaturală în care cei patru actori, Andreea Bolovan, Ștefan Craiu, Robert Gutunoiu și Andra Ștefan sunt un fel de zeități uriașe care guvernează o lume.
„Klasse, Klasse”, Compania de Teatru Strahl din Germania, regizat de Michael Vogel. Un spectacol pentru adolescenți, așa cum în România încă nu avem, „Klasse, Klasse” este o superbă analiză a tipologiilor elevilor dintr-o clasă și a modificărilor atât de sensibile prin care trece copilul-adolescent exact în acel moment al existenței lui în care încep să se creioneze trăsăturile adultului care va fi. Inteligența construcției stă tocmai în faptul că poți ghici aproape cu precizie traseul prin viață al adolescentului care acum este doar o mască. O mască excelent creată, care surprinde perfect fiecare tipologie în parte. Iar partea de muzică beat-box completează peisajul și transformă spectacolul într-un magnet pentru orice adolescent.
„Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele” de Matei Vișniec, Teatrul de Animație Țăndărică, regia Ioan Brancu. Un spectacol de o reală poezie a copilăriei, frumos, luminos, cald, „Omul de zăpadă…” dezvăluie o cu totul altă latură a dramaturgului Matei Vișniec. E o invitație minunată la reîntoarcerea la copilărie. Acea copilărie care azi le rămâne adesea străină copiilor din lumea gadgeturilor care dezvoltă dependență… E tema „Vrăjitorului din Oz”, dar e atât de frumos construită… Un om de zăpadă cu fular și căciulă și tot ce-i mai trebuie unui om de zăpadă ca să fie perfect începe să se topească într-o primăvară… Și pleacă în căutarea soarelui. Iar pe drum are o mulțime de întâlniri minunate, pe măsură ce el se topește și se face tot mai mic. Ce se întâmplă odată ajuns în fața Domnului Soare veți descoperi în sală la Țăndărică. Și fiți pregătiți pentru o clipă de miraj… Când sala se va umple toată de baloane de săpun și muzică.
„Zigmund Follies”, Compania de Teatru „Phillipe Genty, din Franța. A venit la București cu un spectacol istoric, în regia lui Phillipe Genty, refăcut în această variantă. O tehnică de animație cu totul specială, de fapt o școală specială, spectacolul s-ar putea rezuma cam așa: „O odisee la două degete de tragedie, interpretată de 20 de degete, 20 de personalități, 20 de temperamente care se completează ca degetele unei mâini.”
„Doamna de la Porto Pim”, Compania de Teatru Gioco Vita, Italia. O adaptare după romanul lui Antonio Tabuchi, în regia lui Fabrizio Montecchi, cu Tiziano Ferrari. Un spectacol poetic, cu imagini poetice, un spectacol din umbre și lumini care spune o poveste teribilă, despre o femeie stranie, enigmatică, misterioasă, care îi fură inima unui vânător de balene și apoi plătește cu viața. Spectacolul e seducător prin imagine și greu o să uit momentul de senzualitate realizat în magia umbrelor. Una dintre cele mai frumoase scene de dragoste pe care le-am văzut vreodată. Greu o să uit silueta ei proiectată pe pânză, păstrând în permanență misterul și creând senzația permanentă că te afli la poarta visului… sau a morții.
Print