Când mergi la un spectacol precum „Comedie neagră”, de la Godot-Cafe Teatru, după textul lui Peter Shaffer, cel mai cinstit ar fi să stai să te uiți, să-ți bei limonada cu sau fără mentă, să îți dai voie să râzi în hohote, dacă-ți vine, și să nu scrii după aia niciun rânduleț. De ce să nu scrii? Pentru că, oricum ai lua-o, acest gen de spectacol – comedie bulevardieră, ca să stabilim de la început genul – pentru așa ceva e făcut. Pentru desfătarea mulților spectatori de la mese și pentru ca a doua zi să te întâlnești cu un coleg care să-ți spună: „Te-am văzut aseară la teatru… știi, eu am venit pentru prima dată într-un loc ca ăla, că a tras cineva de mine, dar mi-a plăcut la nebunie. Și vreau să mai merg acolo… Când am intrat și am văzut mesele alea m-am gândit că de ce oi fi venit eu, să mai văd și niște actori amatori, dar, când a început, mi-a plăcut tare, mai mult ca la teatru. Super spectacol!” Încerci să-i explici că nici gând de actori amatori, că sunt profesioniști în toată regulă, și rămâne puțin uimit, dar nu contează, important e că spectacolul i-a plăcut și că a descoperit un nou teatru și o nouă formă de a face teatru.
Iar „Comedie neagră” e chiar genul de spectacol pe care să-l vezi sâmbătă seara, târziu, relaxat, și să-ți dai voie să te bucuri, chiar dacă știi că nu e nici un mare text, nici vreun spectacol de referință în istoria teatrului, dar la care te uiți cu plăcere. Ca atare, ar fi aproape necinstit pentru toată lumea să începi să sapi și să scoți la iveală toate acele lucruri care nu au funcționat tocmai perfect. Dar, dacă tot m-am convins că, dincolo de toate astea sau tocmai pentru toate astea trebuie vorbit despre astfel de spectacole, am să încep prin a spune că, da, „Comedie neagră” este o comedie reușită și că au fost momente la care am râs cu lacrimi. Deci scopul numărul unu a fost atins. Iar ce m-a convins să scriu despre montarea lui Cosmin Alexandru Purice este faptul că am crezut și cred că e nevoie de comedie de bulevard în București și de comedie de bulevard de calitate. Și, mai mult decât atât, faptul că în teatrele subvenționate se montează adesea comedie proastă și vulgară, la care nu poți să râzi pentru că te enervezi…
Spectacolul de la Godot Café are câteva avantaje: un text bun, o montare cinstită și o interpretare mai mult decât cinstită, pe care și mizează regia. Povestea, plină de qui-pro-quo-uri de dată recentă și nu numai, este scrisă ca să se joace cu luminile invers. Mai exact, acțiunea se petrece pe întuneric, într-un apartament din Londra, unde are loc o pană de curent. Dar spectatorii vor vedea totul ca în oglindă. Câtă vreme în apartament e lumină, din sală scena se vede cufundată în întuneric. Când se întrerupe curentul, spectatorii văd pe scenă lumină. Iar convenția este respectată de-a lungul spectacolului ori de câte ori se aprinde un băț de chibrit sau o lanternă. Ce se întâmplă e de domeniul comediei de gen. Într-o seară în care un tânăr artist plănuiește să-și pună viața pe traseul corect, adică să se însoare și să își vândă sculpturile unui mare bogătaș, soarta este împotrivă. Iar întâlnirea cu viitorul socru se complică dement, mai ales că pentru a-l impresiona a sustras mobila valoroasă din aparatmentul vecinului/ prieten, care se întoarce însă pe neașteptate. Așadar, mobila trebuie dusă înapoi pe întuneric și pe nesimțite. Și mai ales că apare și fosta iubită… De aici, situații tipice.
Însă, chiar dacă după primele zece minute știi cam ce urmează să se întâmple, te amuzi copios și sincer la un tip de glumă care nu merită redată sau povestită în scris pentru că i s-ar duce farmecul. Dar Mihai Smarandache, în rolul vecinului puțin homosexual, este o prezență delicioasă în scenă și nu poți să nu-i apreciezi finețea cu care rezolvă situații în care ar fi putut îngroșa fără sens. La fel, Istvan Teglas, în rolul principal, are umor și discreție – mai bine spus, o formă de delicate’e aparte, care-l caracterizează și în alte roluri. Astea sunt plusurile…
Minusurile sunt tot aici, căci regia mizează pe alocuri prea mult pe o anume pedală a comicului, care, apăsată mai discret, ar avea chiar un impact mai puternic. Marius Chivu – un actor care e prea puțin pe scenă și care ar putea juca roluri în care să nu pună atât de mult preţ pe pitoresc – plusează în anumite momente și mai trece limita. Ceea ce nu înseamnă că nu râzi cu lacrimi tocmai la scena în care i se înlocuiește, pe întuneric, fotoliul cu un balansoar. Dar totul funcționează atâta vreme cât rămâne într-o doză de verosimil. Căci tot aici râsul îngheață când actorul îngroașă și „se trezește” cu becul de la veioză în gură… Și nu e singura scenă în care tușele groase se văd cu ochiul liber. „Prea mult!” îți spune imediat clopoțelul interior și îți dai seamă de adevărul acelor minunate vorbe spuse de Voltaire, odată demult: „Mai binele e dușmanul binelui”…
Concluzia e însă una singură: în teatrul independent se întâmplă lucruri și e cu adevărat viu. Plus că teatrul își împlinește una dintre funcțiile lui importante: este entertainment, dar cu standarde de calitate pe care (încă) le respectă, fie și parțial.
Print