Cine are nevoie de teatrul „sărac”?

Se spune adesea, cu doza necesară de ipocrizie și mai ales de către cei cărora postura confortabilă le permite s-o spună, că în teatru (și nu numai) sărăcia e un mijloc de a stimula imaginația. Că acolo unde nu sunt bani, e criză și din criză iese la iveală și mai abitir talentul, că se găsesc soluții splendide neașteptate, că această sărăcie poate fi oricând convertită în beneficiul spectacolului, care poate pierde în formă, dar câștigă în substanță.

Călătorii recente prin teatrele din România m-au convins din nou – deși o știam prea bine – că, de fapt, sărăcia nu-i e deloc benefică teatrului și că de cele mai multe ori afectează calitatea actului artistic. Așa cum, pe de altă parte, în anumite situații, fondurile ascund sărăcia de idei în imagini grandioase și în spatele unor nume puternice, care adesea fac jocurile în lumea teatrului românesc. Și mă refer aici la spectacolele făcute pe bani mulți, cu distribuții grandioase, cu decoruri asemenea și de care, în lipsa fondurilor, n-ar mai rămâne nimic, n-ar fi decât schelete goale, așa cum, de altfel, și sunt, dacă le privești atent, dincolo de sclipici și paiete. Sunt multe și sunt în toate teatrele mari și subvenționate. Sunt multe și, deși au costat o groază de bani, sunt programate rar, foarte rar, iar motivele sunt, și ele, nenumărate. Majoritatea producțiilor de acest fel se fac țintind premiile, nu pentru publicul larg. Iată unul dintre motive, iar altul ar fi și mai concret: au în distribuție actori din vreo zece teatre, care se pot aduna doar o dată la… trei luni. Concluzia? Destule spectacole scumpe sunt „de decor” și le „acoperă” pe cele livrate publicului cu o frecvență mai generoasă. Care e, atunci, sensul lor și care e interesul ca ele să existe, dar să nu se joace? Aștept posibile răspunsuri și exemple…

Producțiile sărace însă cer o altă discuție. Sărăcia, nu cea în sensul lui Grotowski, căci prea puțin teatrul contemporan este străbătut de spiritul grotowskian, ci în sens propriu, sărăcia tristă, dezarmantă, descurajantă, care e prea rar născătoare de calitate artistică. Și este cel mai adesea o capcană pentru orice act artistic. Prea rar în ultimii ani mi s-a întâmplat să văd spectacole puternice care să reușească să-și acopere sărăcia și, oricum, asta se poate doar până la un punct și permite doar un registru. Un exemplu este spectacolul Cristei Bilciu, „Nostalgia 53”, făcut într-un spațiu anume, într-o clădire veche a Bucureștiului, folosită foarte ingenios. Sunt sigură însă că, dacă ar fi avut ceva fonduri, montarea aceea ar fi supraviețuit și ar fi avut altă viață chiar la momentul respectiv. Altminteri, mediul independent, din sărăcie și din dorința de a face, a ajuns să alunece de fapt pe un alt drum și să stoarcă bani din piatră seacă, fără să țină seama la detalii. Iar comercialul s-a născut tocmai din această lipsă de fonduri sau din cauza felului cum sunt distribuite – și vorbim de un comercial lipsit de orice calitate.

Pe ideea „merge și așa”, am văzut de multe ori în ultima vreme producții cu decoruri prăfuite și recuperate, improvizații stângace, soluții „regizorale” absurde și aproape caraghioase, „minimalism” cu forța, și aproape fără excepție senzația a fost că ele afectează ce se întâmplă pe scenă și receptarea, deformând gustul publicului. Pe ideea, luăm o masă, două scaune și punem de-un spectacol. Sau nu? Vă place teatrul „sărac”?