Hop nu e un personaj anume și nici nu are vârstă. Nu e nici Hamlet, nici Richard III, nu e nici Ofelia și nici măcar bufon. Cu toate că îți poate vorbi despre fiecare în parte cu multă dăruire și grijă, la fel cum tot atât de bine a învățat să se și revolte și să joace nebunia. Și asta fiindcă a auzit că „anul ăsta nebunia e la mare trecere”. Hop n-are mâini, n-are picioare și nici nu se așază cu tine la masă. Nu te ține de mână și nici nu te întreabă cât e ceasul. Și cu toate astea, el e oricum oricând oriunde. Hop e deopotrivă spațiu, timp și întâmplare. Care (îți) face bine. E mai degrabă precum un flux de energie pe care îl simți continuu, pe care îl primești și de care ști că e păcat să nu te bucuri.
Hop organizează anual o gală. Și nu pentru sine, din vreun egoism aparte, ci pentru ceilalți, mai precis, pentru tinerii actori. Vrea să îi cunoască, să îi analizeze cu atenție, să descopere cum înțeleg ei lumea și punctual, teatrul. Hop stabilește de fiecare dată o altă temă, cât să nu se plictisească și aibă ocazia să urmărească povești noi. Mai înțelepte, mai curajoase, mai simple, mai neconvenționale, mai cu tâlc, mai lipsite de sare și piper. Are, totuși, răbdare și le ascultă pe toate și, mai apoi, e dispus să ofere și sfaturi naratorilor, să le ofere soluții și chei de rezolvare. Iar când simte nevoia de mai mult, invită chiar și specialiști din domeniu – actori, regizori, coregrafi, pedagogi. Astfel încât întreaga experiență să fie cu mult mai bogată.
Hop e darnic, însă e important ca fiecare participant să înțeleagă că schimbul trebuie să fie unul reciproc. Prin urmare, tinerii actori trebuie să învețe să își asume până la capăt meseria pe care încep să o poarte pe umeri, să își dorească să fie profesioniști în tot ceea ce fac, după cum au și fost îndemnați, dar totodată, să nu se teamă să greșească. Să își dea voie să încerce, fără a mai stabili blocaje cu ei înșiși ori frici nejustificate. Nu există o singură rețetă, un singur „așa trebuie făcut”, însă trebuie să existe corectitudine – în mișcări, în gânduri, în întregul proces de lucru și de devenire.
Anul acesta Hop a primit o gală frumoasă, cu participanți doritori să țintească sus, cât mai sus, însă nu pregătiți întru totul, dar care caută și trebuie să crească. Toți cei care l-au înfruntat acum pe Hop n-au făcut-o neapărat din speranța de a câștiga un premiu în final sau confirmări, cât din nevoia de a fi văzuți, remarcați și deopotrivă din dorința de a se bucura de întâlniri cu oameni frumoși, care, la rândul lor, iubesc și slujesc teatrul. Din instinctul firesc de a-și cunoaște colegii și de a putea lucra împreună în această formulă, chiar și pentru câteva zile. Pentru concurenții de anul acesta, Hop a fost cu siguranță șansă și exercițiu intens. A fost și n-a fost competiție și dat din coate în defavoarea celuilalt. A fost vorba, de fapt, despre un schimb constant de energii și experiențe acumulate. Însă, în fine, miza a căpătat valențe diferite, după caz, pentru fiecare în parte. În funcție de speranțe, așteptări, refulări. Iar pentru noi cei de dincolo de scenă, Hop a fost șansa de a-i vedea pe ei exersând. A fost unul din momentele în care am putut să ne întâlnim colegii de breaslă și să le urmărim evoluția, a fost analiză asupra unei generații alături de care, până la urmă, ajungi să te formezi.
Cert este că pe Hop nu cred că ai cum să-l descoperi pe de-a-ntregul din prima, tocmai de aceea merită să revii. Și poate că Hop nu vorbește neapărat despre confirmare, ci despre o continuă căutare.
Print