Cine şi-a făcut timp pentru acel timp?

Ruxandra Ştefan

La Teatrul Regina Maria din Oradea, în cadrul Festivalului de Teatru Scurt, a avut loc premiera spectacolului În curând vine timpul de Line Knutzon în regia lui Radu Afrim.

Piesa, în sine, aduce în discuţie bine cunoscutele relaţii de cuplu, în care chiar dacă nu sunt probleme, ele se găsesc, din cauza instalării plictiselii şi a absenţei iubirii. Spectacolul se axează nu atât pe poveste, cât pe lumea interioară a personajelor şi modul cum aceasta o determină pe cea exterioară.

Adevărul despre personaje ni-l spune decorul (scenografie – Cristina Milea), în timp ce actorii ne înfăţişează doar partea caricaturală şi grotescă a lor. Două cupluri (Rebekka-Hilbert, John-Ingrid) care tot fac schimb de parteneri, doi copii mai mult decât neglijaţi – abia recunoscuţi şi o servitoare (Oda) care, prin înfăţişare, lasă impresia unui personaj mai degrabă alegoric ce prevesteşte moartea. Oda fusese angajată „pe nepusă masă” şi nu părăseşte casa decât în momentul în care îi poate lua şi pe stăpânii ei cu ea. Odată cu apariţia Odei, Rebekka presimte că în curând vine timpul… care din acel moment începe să galopeze peste ei.

Spectacolul are două părţi: momentele când soţii sunt încă tineri şi scenele de după îmbătrânire, care se produce chiar sub ochii spectatorului, la o masă de machiaj. În ambele etape însă, femeia este mai decăzută decât bărbatul, şi fizic şi psihic, ajungând chiar hidoasă şi asta din cauza tuturor falsităţilor la care apelase pentru a-l atrage pe bărbat (iniţial, Rebekka arată ca o păpuşă Barbi).

Scenografia semnată de Cristina Milea impresionează. Un arbore mare în mijlocul scenei, dar acest arbore nu este unul obişnuit, ci e alcătuit din cabluri de curent electric necesare pentru a alimenta lustrele care îi atârnă pe crengi. Imaginea este frumoasă şi ar putea sugera faptul că ceea ce trebuia să fie un copac al vieţii, este doar o copie nereuşită, o viaţă falsă, un arbore mort, prin care nu curge sevă regeneratoare. Tot un ciob în care se oglindeşte moartea este şi fiecare păpuşă de plastic aruncată pe podea, având fiecare, măcar câte un membru rupt: sunt probabil zecile de copii care ar fi putut să aibă viaţă, dar care au fost omorâţi prematur. Unul dintre personaje observă la un moment dat că Rebekka şi Hilbert au reuşit să trăiască atât de mult timp împreună, pentru că, de fapt, în fiecare moment au fost singuri, fără conştiinţa perechii.

Bătrâneţea îi găseşte tot sub acelaşi acoperiş, dar fiecare are aventura lui: Rebekka îşi aminteşte de John, fostul ei iubit, Hilbert retrăieşte pasiunea alături de Ingrid, logodnica lui John. Până şi moartea este exasperată de capriciile lor adolescentine. Trăiesc din inerţie asemenea unor păpuşi cu cheiţă pe care dacă o învârţi ele îşi fac mereu acelaşi traseu, insensibile şi fără să clipească. În cazul acestor persoanaje, instinctele fiziologice sunt cheiţa, ele continuând să trăiască dezarticulate şi schimonosite.

Jocul actorilor îmbină însuşirea conştiinţei limitate a personajului cu conştientizarea semnificaţiilor rolului. În grotescul lor, personajele par complet naive, iar acest fapt conferă savoare, şi totodată tragism spectacolului.

Regia duce spectacolul într-o zonă absurdă în ceea ce priveşte distribuirea rolurilor (două femei şi doi bărbaţi despre care n-ai fi crezut niciodată că pot forma un cuplu), cerinţele interpretării (un fel de negare a personajului –  personajul nu se vede aşa cum este el de fapt, nu vrea să-şi recunoască caracteristicile, joacă altele, deşi datele pe care i le dă textul şi cele ale actorului indică altceva), scenografia în care predomină, totuşi, o atmosferă întunecată, în ciuda zecilor de abajururi sub care pâlpâie becuri. Cum să luminezi tot acest întuneric interior, cum să faci reînnoieşti ceva în care s-a instalat degradarea?

Pe lângă sensurile general umane, spectacolului i se conferă şi unul strict legat de teatru şi, pentru că nu vreau să descriu imaginea care dă naştere metaforei, voi spune doar că este vorba de condiţia regizorului, în general. Universal vorbind, ar putea fi omul pe care moartea îl izolează de tot ce a avut pe când era în viaţă. Asta e cel mai dureros în starea de nefiinţă: materialul devine impalpabil, iar noi, ca oameni, nu putem renunţa cu una cu două la material pentru că faptul că ne putem agăţa de el, ne dă siguranţă. Le rămâne elementul imaterial şi anume sufletul: dar, care dintre personaje a avut grijă de el până acum?