Eu am curiozităţi. Puerile sau serioase, în funcţie de anotimp. Şi nedumeriri am. Mă şi mir din când în când. Cel mai des mă revolt. Undeva între întrebare şi indignare stă dilema mea de azi: pentru cine facem teatru? Cine sunt cei care umplu sălile? De ce? În fond, ne cunoştem publicul?
Orice manager sau PR va spune că da. Repertoriul este atent ales în funcţie de vârsta, ocupaţia, pregătirea şi doleanţele spectatorilor. Că există oameni fideli teatrului lor, că sălile sunt pline, că aplauzele sunt furtunoase, că biletele se vând ca pâinea caldă etc. Pot să fiu de acord cu evidenţa – lumea vine la teatru. Dar de ce, rămâne un mister. Nu pot să cred că din observaţiile doamnelor plasatoare şi ale doamnelor de la casele de bilete se poate realiza un portret robot al spectatorului contemporan. Nici studiile de public serioase nu mă dumiresc pe deplin decât în privinţa cifrelor, caracteristicilor generale, procentelor; rapoartele, tabelele şi graficele nu pot explica şi psihologia de masă a indivizilor coagulaţi în ceea ce numim public.
Aş alege mai degrabă o abordare medicală a problemei. Cred că spectatorul este schizoid. Simplu. Altfel nu îmi explic de ce vine cu aceeaşi bucurie şi aplaudă la fel de încântat „Îngropaţi-mă pe după plintă” la Bulandra sâmbătă, iar duminică „S-a sfârşit cum a început” la TNB. Generozitatea publicului nu are margini. Entuziasmul oferit de biletul pe care îl cumperi pare independent de actul artistic. Am venit la teatru, obligatoriu să îmi şi placă. Bunica are o vorbă: „decât să rămână-n hârdău, mai bine să-mi fie rău” – exact acestei necesităţi îi răspunde reflexul ocupantului unui scaun în sala de teatru. Mai grav e că el şi revine.
Inconştienţa cu care sunt alese spectacolele este uriaşă – există oameni care nu ştiu ce se joacă. Doar că o văd pe Tamara Buciuceanu. Am auzit de multe ori şuşoteli ale unor doamne încântate până la refuz la intrarea în scenă a unui actor: „Uite-l, ăsta e ăla de l-am văzut în filmul ăla. Da, bun actor”. Acesta e cazul fericit când nu îi menţionează numele. Se poate şi mai rău: se bucură că-l văd pe Eugen Cristea şi pe scenă joacă Răzvan Vasilescu. Şi tot e bine. Splendid cu adevărat e când încep să răsară din genţi şi sacoşele eugeniile, merele şi napolitanele şi ciocolăţelele. Se poate şi aşa. Sau când domnul cu cravată, vestă şi sacou de lângă doamna cu coc şi guler de vulpe începe să picotească şi îşi revine miraculos abia la aplauze când e cel mai entuziast de pe tot rândul. De simfonia telefoanelor mobile nu are rost să pomenesc pentru că fără ea parcă nu e seara la fel de reuşită. Merită să îl menţionez, în schimb, pe omul de afaceri important care şi răspunde la telefon „Sunt la teatru, da, la teatru. M-a adus nevastă-mea. Hai că se termină acum. Bine, domne’. Pa”. Sau pe doamna elegantă şi machiată strident care strânge poşeta la piept şi se face că plouă în ideea că o să închidă la un moment dat cel care o caută şi poate scapă cu faţa curată.
În fine, manierele sunt cum sunt – mai grav e că sunt în perfect acord cu gustul şi manifestările publicului. Nu pot să cred că cineva care se bucură sincer de „Îngeri în America” în regia lui Victor Ioan Frunză poate fi încântat de „Mincinosul” lui Toma Enache. Pot să înţeleg nevoia de comedie a unor spectatori care în viaţa de zi cu zi se confruntă cu dramele unei societăţi care tinde să devină o tragedie de prost gust. Dar de ce merge omul nostru şi la „Femeia care şi-a pierdut jartierele” cu Horaţiu Mălăele şi George Mihăiţă şi la „Ménage à trois” cu Ioan Isaiu şi Liviu Vârciu. Nu este adevărat că fiecare teatru îşi are publicul său şi că elita merge la Bulandra, tinerii la Godot şi oamenii obişnuiţi la Mic şi Nottara. Sunt aceiaşi care se perindă pe la toate cele 15 spaţii de joc din Bucureşti, de la Sala Mare a Naţionalului la subsolul de la Act. Aceiaşi oameni cumpără şi biletele de 20 de lei de la teatrele de stat şi pe cele de 80 de lei de la Palatul Copiilor. Raţiunile sunt aceleaşi – vrem să îl vedem pe actorul X. Degeaba ne lovim noi, „cunoscătorii”, cu pumnul în piept că regizorul e piua I şi ne înghesuim să vedem ce au mai făcut Purcărete sau Kordonsky, când pe spectator îl interesează doar să-l vadă pe Radu Beligan sau Florin Piersic. Există actori care sunt buni şi dacă citesc cartea de telefon – admit asta. Dar nu pot să accept că e suficient pentru a merge să îi văd pe scenă.
Publicul are nevoie de vedete. Publicul vrea să se relaxeze la teatru. Publicul vrea comedie. Publicul nu mai are răbdare. Am auzit asta până la refuz, până la urticarie. Dar, paradoxal, acelaşi public vrea poveste, emoţie, surpriză, lacrimă, performanţă actoricească. Trist e că nu face distincţia între calitate şi comercial. Degeaba scriem unii şi alţii, ne dăm cu părerea, analizăm, criticăm, dacă argumentul suprem e „se vinde sala”. Şi sala se va vinde în continuare pentru că e frumos să mergem la teatru, nu-i aşa? Şi dacă tot am venit, trebuie să ne şi placă. Iar plăcerea e atât de aleatorie şi de permisivă, de impersonală şi derizorie, încât revolta, mirarea, nedumerirea şi curiozitatea mea sunt o joacă de copil prostuţ şi nătâng care încă mai crede în spectacole mari, actori geniali şi regizori importanţi.
Print
Un actor minunat a declarat recent intr-un interviu :”Un spectacol e văzut de un spectator în funcţie de propria lui cultură. Celor care nu o au le poate face rău, pentru că nu înţeleg. ” Din acest motiv sunt convinsa ca fiecare spectacol are publicul sau bine definit
Stimata Alina Epingeac,
Esti mult prea buna in ceea ce scrii si ce faci pentru ca astia sa profite. Te vor linsa daca nu te gandesti serios CE si CUM vei face pe viitor. Ia-l ca pe un sfat din partea unuia care avea toate sansele sa fie ca tine. Zbate-te sa faci ce faci acolo unde (TE) merita.
Succes.
Doamna draga, cunoasteti foarte bine publicurile, ce pot sa zic… Categorisiti fara argumente, admir curajul, dar dezaprob generalizarea. Sunt spectator si la Bulandra, si la National, si la Comedie. Chiar, despre publicul de la Comedie ce parere aveti? De ce jigniti spectatorii?
…si de asta numesc eu publicul consumator si nu spectator…
Ziua bună,
Tocmai mă chinui să fac un studiu despre spectatori, mă fascinează și încerc să îi cunosc. Ce să zic, e o enigmă tot comportamentul lor și din păcate puțini se străduie să îl înțeleagă. Dacă reușim să înțelegem, poate reușim să și schimbăm pe ici, pe colo, pe unde mai e nevoie!
Să fie spor în toate
poate ca aveti dreptate. dar pe a mea nu o aveti.
am 22 de ani, sunt student, si intradevar merg la orice spectacol, oriunde si oricand. cu ce suntem noi vinovati ca putini suntem cei care imbratisam aceasta “meserie” de a asista la orice pieasa pe care ne-o permitem?
ganditi-va ca daca acestia pe care ii criticati dumneavoastra suntem cei mai deschisi din grupul nostru catre teatru, atunci despre ei, Restul, ce aveti de spus?
In tinerete, mergeam la orice piesa de teatru,nu conta in ce sala se juca.Asa am ajuns sa iubesc actorii,ei sant ptr. mine protagonistii povestii,ei dau farmec teatrului.Astazi nu mai merg deloc,chiar duc dorul unui spectacol de teatru…dar daca as face-o, m-as simti ofensata de criticile care se abat asupra unui spectator-care pana la urma cumpara biletul-deci,ce-ar fi sa-i lasati pe spectatori,fie ei prosti sau destepti sa se bucure de teatru?
Draga Alina, ca sa intelegi cu adevarat cum stau lucrurile, trebuie sa stii si putina matematica. Ma ofer sa te ajut.
Publicul merge in numar mare la spectacolele de succes. Criteriile care definesc un spectacol cu succes la public sunt: numarul reprezentatiilor (coroborat obligatoriu cu numarul de locuri ale salii); durata intervalului de timp in care se joaca; pretul biletelor. Asta se intelege in general prin succes de public in intreaga lume. Raportat la aceste criterii, putem spune ca spectacolele de teatru de mare succesla public pot fi numarate pe degetele de la o mana. “Egoistul”, “Cafeneaua”, “Straini in noapte” si chiar daca nu va convine, “Mincinosul”. Sa nu amintesc de legendarul “Puricele”, care a umplut de 5 ori Sala Palatului, ceea ce inseamna vreo 20.000 de spectatori. Intr-un teatru mai mic, cu 120 de locuri, “Ingeri in America” ar trebui sa se joace vreo 20 de ani sa egaleze “Puricele” ca numar de spectatori. Nu mai vorbesc de diferenta de pret a biletelor. Cine spuneati ca este schizoid? Spectatorul? V-ati facut un obicei din a ofensa spectatorii. Daca merg in numar mare la o piesa care nu va convine, spuneti ca este schizoid. Daca merg la o piesa in numar mic – piesa care dumneavoastra va place – spuneti ca spectatorii sunt superficiali, lipsiti de inteligenta pentru ca nu inteleg mesajul. O alta eroare este sa credeti ca lumea merge sa vada o piesa proasta chiar daca actorul din rolul principal este foarte cunoscut. Eroare!!! E usor de verificat ca nu aveti dreptate. Sunt multe piese cu actori buni care nu au avut niciodata succes mare de public. Eu am incredere in spectatori si in gusturile lor.
Stimata domnisoara Epingeac,
Sa nu va scarbeasca incapacitatea unora de a citi ce scrieti. E mai simplu sa ti se para ca ai motive sa dai lectii decat sa citesti cu atentie un text dar, deh!, asa-i decand lumea cu saracii cu duhul 🙂
Cat despre problema calitatii, acu’ ce sa-i facem?! Unora le plac fleicile si salata de “bef”, altora cola si burgerii, altora supa de aripioare de rechin si pachetelele de primavara iar altora buseurile cu crab si langustele…
Cam asa si cu spectatorii! Si asta e clar ca ati inteles.
De ce trebuie sa sara toti in picioare la sfarsitul spectacolului si sa aplaude ca focile dresate de la circ orice pretatie submediocra (ca sa nu spunem orice fasaiala teatrala), asta tine de un defect al romanului semnalat de insusi Mos Virgula: n-am recunoaste nici taiati cu lama ca n-am priceput ce-a vrut sa spuna divinul demiurg! Cu cat mai perplecsi, cu atat sa aratam ca am priceput noi – sa moara de oftica vecinu’ de stal!
Mai grav e cu gangavelile celor de mai sus, ca se-ntelege ca-s mergatori la teatru desi, cum ar spune un mioritic teleastru, dupa cum descifreaza un text par mai curind a li se scurge saliva din gura precum puiului de bou in fata portii!
Felicitari pentru cronica la “omagialul Caragiale” a lui Alexandu Dabija!
S-auzim de bine – adica de spectacole bune 🙂
Dragii mei contemporani,
Io sunt relativ mic chiar mititel in comparatie cu teatrologii cu acte-n regula. asa-i numesc eu cu admiratie (sau pretuire!, ca e mai aproape de adevarata simtire)
si totusi, eu cu cine votez?
sincer, pentru ca-mi po’ permite acest lux eu pun stampila pe tanara generatie de critici aka teatrologi si pe spectatorii de varsta medie, adica 40-50 ani.
aceasta este parerea mea pe care o trimit, o sustin si o semnez
FC, filipcrisan2005@yahoo.com
PSddeobiceiun motto sepune lainceputuluneiscrieri; avand ciunga-n par euiladaug in final: “all we are just dust in the wind” 🙂
erata la postarea anterioara, cu scuzele de rigoare
(inutile de buna seama/zeama; sic!)
PS de obicei un motto sepune la inceputul unei scrieri; avand ciunga-n par eu il adaug in final: “all we are just dust in the wind” 🙂