Ciprian Nicula: Vreau să văd acțiune pe scenă, nu cuvinte care zboară

De la Râmnicu Vâlcea, orașul copilăriei, Ciprian Nicula a ajuns repede actor la București, după o oprire formatoare, decisivă, la Cluj. La 25 de ani, poate fi considerat o poveste de succces. Cu două nominalizări la Premiul UNITER – una în urmă cu doi ani, când a fost nominalizat la Debut, alta acum, când e nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal –, recenta descoperire a teatrului din România privește înainte cu modestie și cu convingerea că drumul înseamnă muncă și „intenția muncii”, adevăr și sinceritate. Pe Ciprian Nicula, pe care îl puteți vedea în spectacolele „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, „No Man’s Land”, la TNB, „Instalație umană” și „Plastic”, la ArCuB, spectatorii sunt invitați să-l descopere și să-l urmărească.

Suntem undeva în mijlocul capitalei, cumva între mai multe teatre. Cum e experiența ta bucureșteană, pe care o trăiești de mai bine de un an?

E bună.  Bucureștiul îmi place, dar în continuare îl simt și cumva greoi, chiar dacă e al doilea an în care stau aici. Mereu am gânduri de plecare – să mă întorc pe la Cluj, să mai stau o vacanță… Bucureștiul este într-adevăr foarte dens, ceea ce nu e de rău. Îmi transmite agitația lui. Dacă vii din Ardeal, îți dai seama că e o diferență mare, cred că și de mentalitate. Îți dai seama că ardelenii sunt mai blânzi, mai așezați…

Dar tu cum ai ajuns efectiv la București de la Râmnicu Vâlcea?

Am fost la casting pentru spectacolul lui Bobi Pricop. Eram student la Masterat. Am lucrat cu Bobi la „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” și după premieră a venit propunerea să mă mut aici.

Bucureștiul a venit după Râmnicu Vâlcea, care a venit după Cluj, înainte de care a fost… Râmnicu Vâlcea. Se leagă drumul tău de orașul ăsta.

Da. Poate că o să mă întorc acolo cândva, nu? Acolo a fost copilăria, acolo au fost vacanțele, la țară, cu dealuri, câmpii, Cetățuie, o copilărie frumoasă. Când eram mic, am călătorit cu părinții mei și pe undeva pe lângă Brașov – ei cu munca, eu cu copilăria. Apoi am stat zece ani la Râmnicu Vâlcea, după care am intrat la facultate la Cluj.

E bun aerul de Cluj, la propriu și la figurat, pentru cineva care visează să fie artist?

Da, clar. Dar eu nu visam neapărat să fiu actor. Totuși, a existat o dorință – să nu zic „întâmplare” – care mă ardea undeva. Dar nu cred că a fost ceea ce se cheamă un vis conștientizat, cum e la alții, care știu ce vor să facă. Eu abia în clasa a XI-a mi-am dat seama. Atunci s-a întâmplat ca psihologul liceului să ne propună să facem niște teste celor care nu știu ce vor să facă după liceu. M-am dus și a reieșit că asta ar trebui să fac, deși eram din generația convinsă că e bine să facă Matematică-Informatică, pentru că asta e viitorul. Îmbrățișasem, deci, profilul Mate-Info. A reieșit la test că, deși răspunsurile mele nu erau foarte clare, eu tot mă duc spre latura artistică, deși nu avusesem niciodată gândul ăsta dus până la capăt, cred că de frică. Cred că până târziu mi-a fost frică. Rezultatul testului, de care am fost ușor dezamăgit, era undeva la jumătate – ar trebui să mă fac manager artistic.  În cabinetul psihologului mi-a scăpat că mi-ar plăcea să fiu actor. „Să mergem la trupa Ariel, atunci!” Și așa a început.

Povestea a început în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea…

La început am refuzat să mă duc. Dar m-am dus după vreo două săptămâni, cu niște prieteni care jucau în trupă. Am continuat, am făcut spectacolașe pentru copii, am jucat și pe scena mare, deși eram amatori. Apoi m-am hotărât să dau examen de admitere la actorie. Am dat la Sibiu, am dat la Cluj, am vrut să dau și la București, dar se suprapunea o dată. A fost cu noroc, deși a fost greu la admitere. Profu’ (actorul Miklos Bacs – n. red.) mi-a schimbat monologul de la examen de pe o zi pe alta, că nu-mi alesesem bine și de la Jimmy din „Privește înapoi cu mânie” am ajuns într-o zi la Moritz din „Deșteptarea primăverii”, pe care atunci am citit-o și din care mi-am făcut repede un monolog, cu o oră înainte de examen, la care am intrat terorizat.

În spectacolul „No man’s land” la TNB

Și părinții ce rol au jucat până aici?

Au jucat rolul de sponsori și susținători. După ce am ajuns la TNB, mama mi-a mărturisit că a avut o oarecare frică pentru viitorul meu, dar că a avut încredere în mine și în alegerea mea. Eu, după trei-patru luni de teatru de amatori, le spusesem că gata, eu vreau să dau examen de admitere la actorie. Poate și pentru că în liceu eram tipul ăla amuzant al clasei – să nu spunem „clovnul”. Ajungând pe scenă, probabil că s-au dezlănțuit altele… Pe scenă ți-e frică, am aflat mai târziu, când nu ai scop și, deci, ai timp să te uiți la tine.

Se umple sala, se tot umple, și ce faci tu va trebui să merite banii plătiți pe bilet.  Există multă lume care nu vine la teatru pentru că nu are ăia 70 de lei pentru bilet. Dacă ar fi și mai ieftin, ar veni și mai mulți. Așa cred. Eu îmi doresc să vină toată lumea la teatru, care deschide un pic mintea, care te ajută să-ți găsești niște repere, să-ți faci o părere despre lumea care ne înconjoară.

Ai trac?

Da, chiar dacă știu bine spectacolul. Sunt seri când mă simt mai sigur și mai relaxat, dar trac am avut dintotdeauna. La început mai toată lumea are emoții – se umple sala, se tot umple, și ce faci tu va trebui să merite banii plătiți pe bilet.  Există multă lume care nu vine la teatru pentru că nu are ăia 70 de lei pentru bilet. Dacă ar fi și mai ieftin, ar veni și mai mulți. Așa cred. Eu îmi doresc să vină toată lumea la teatru, care deschide un pic mintea, care te ajută să-ți găsești niște repere, să-ți faci o părere despre lumea care ne înconjoară.

Cum e viața de actor de 25 de ani la București? Ești unde vrei să fii?

Da. Nu cred că e un nivel, ci o căutare înspre care îmi place să merg. Acum simt că sunt OK, oamenii cu care m-am întâlnit în teatru mi-au făcut bine. La „Plastic” tocmai am avut două lunii de repetiții frumoase, la TNB joc cam zece reprezentații pe lună.

În două spectacole bine primite. Cât de mult ai căutat în tine pentru rolul pentru care ai primit nominalizarea la Premiul UNITER?

O lună și jumătate am căutat. Dar Bobi a fost încontinuu lângă mine, după ce mai întâi am ridicat spectacolul la masă. Am căutat împreună sensurile. Când mă gândesc la spectacolul ăsta, cel mai mult mă gândesc la unul dintre cei doi gemeni, Andrei și Ovidiu Stan, doi copii cu sindrom, acum recuperați. Am stat mai mult cu Andrei, un tip deștept, care învață, încearcă să fie normal, ca și personajul meu. Știe totul despre sindromul de care suferă. A fost la TNB o întâlnire cu toți terapeuții pentru spectrul autist, după ce am jucat spectacolul pentru ei. La sfârșit s-a discutat, iar Andrei a cerut microfonul și a ținut un speech despre ce înseamnă recupererea în cazul lui, muncă încontinuu și voință, și a emoționat în zece minute pe toată lumea. De fapt, a șocat de-a dreptul prin momentul lui. La Andrei mă gândesc în fiecare zi.

Pe tine implicarea în povestea asta te-a încărcat, te-a responsabilizat?

M-a emoționat, pentru că am fost printre ei și am văzut cazuri de bolnavi incontrolabili, care n-au ajuns departe cu recuperarea.  Am văzut oameni care nu au control, or, în lumea noastră, nu poți să nu ai control. Pleci cu sufletul greu după interacțiunea cu ei. Nu ajungi la ei, nu poți pătrunde în lumea lor. Au doar impulsuri de deschidere, dar nu se pot focusa. Simt căldura unei îmbrățișări, au nevoie de ea, dar după câteva secunde îți scapă. Și e dificil să nu poți interacționa emoțional. Ei pot deveni conștiennți, ca Andrei și Ovidiu, dar e complicat. De aici și povestea părinților din spectacol, care mint, pleacă, divorțează.

În spectacolul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” la TNB

Dar pentru „No Man’s Land” ce tip de documentare ați făcut?

Am făcut efectiv lecții de istorie, pe hartă, cu domnul Morfov și cu Mihai Călin. Am spus o grămadă de povești. Cred că tatăl regizorului a lucrat în armată și de la el vin multe povești. Iar Alexander Morfov însuși e un tip pe care l-ai vedea în război, în prima linie. Experiența personală a contribuit și ea, noi am mai adăugat lucruri la scenariu. Eu mi-am făcut obișnuința de a merge să vorbesc cu regizorul. Am observat că mă ajută să fiu mai relaxat pe scenă. Când mi se va da o indicație, așa o să pot să fiu mai relaxat.  În „No Man’s Land”, spectatorii văd niște oameni prinși în capcană, care nu au nicio vină și sunt victimele unor forțe care ne pot controla. Se întâmplă strategii la curțile înalte, la televizor, dar omul…

Fiecare cu realitatea lui. E valabil și pentru „Plastic”?

Acolo avem o poveste în care joc un băiat de 12 ani care vede că ceva nu e în regulă cu părinții lui, care nu mai au timp să facă tot ce trebuie în casă și angajează o femeie de serviciu, care vine să le facă curățenie în viață. Și viața lor se va schimba; ea „va spăla” tot.

În felul tău, ești o poveste de succes în contextul în care se deplânge lipsa de șansă pentru colegii de generație. De unde crede câștigătorul că îi vine succesul?

Nu știu dacă este un „noroc” – cuvântul acela cu care înlocuim orice altceva –, dar eu în anul III de facultate m-am dus să joc la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. Profu’ m-a lăsat să mă duc când noi nu făceam decât să stăm 12 ore pe zi într-o clasă neagră și să studiem, timp de trei ani.

E un model după care mulți tânjesc. E un model ideal?

Din punctul meu de vedere, da. E foarte sănătos. Am văzut și alte modele, am lucrat și altfel. La UNATC, e altă privire, atenția se pune, cumva, pe altceva. La Cluj, noi alergam între cursuri și mâncam un corn pe drum, că n-aveam timp, aveam ceva de făcut, mai ales în ultima perioadă. Revenind, chiar dacă la început m-am cam speriat, cumva, că mă întorc, a fost foarte bine că m-am întors să joc la Râmnicu Vâlcea după trei ani de studenție în care m-am schimbat total.

Cum?

Studiul din facultate ne-a destructurat. Ne-a scos din obiceiurile cotidiene. Am căpătat reflexul de a reacționa altfel, de a nu mai fi acești civili care suntem, care fac aceleași lucruri mecanic.  De aceea m-am speriat, de teamă să nu cumva să mă întorc la mine. Altfel, mă bucuram că mă văd cu ai mei, îmi făcea plăcere. Dar Profu’ mi-a zis că e o șansă să merg acolo. Și a avut dreptate. Așa am început, domnului Roman i-a plăcut și m-a angajat. După doi ani, am ajuns aici. Cât despre „succes”, în spatele lui cred că stau munca și intenția muncii, adevărul și sinceritatea ta. Ele aduc, probabil, șanse. Iar noi nu ne alegem ce jucăm, nouă ni se propune.

Tu, când ești spectator, ce aștepți de la teatru?

Aștept să văd povestea făcută de echipă din orice poveste scrisă și să mai văd că e importantă. Atât. Vreau să văd acțiune pe scenă, nu cuvinte care zboară. Probabil că asta vine tot de la Cluj!

Print

Un Comentariu

  1. Florin 15/03/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.