În ochii noștri, Polonia e o țară-martir, o țară distrusă și reconstruită clădire cu clădire, mult mai mult decât altele, având în vedere numărul mare de evrei concentrat aici, înainte de Al Doilea Război Mondial. Mijlocul secolului XX este strangulat de moarte, de frică și de un sentiment al absurdului care ne persecută și astăzi. După acel moment de ruptură în istorie, nimic nu a mai putut fi la fel. Deși s-a scurs încă o jumătate de secol de atunci, încă ne mai aducem aminte, poate din dorința de a nu repeta istoria cruzimii omului. În fața statisticilor, a imaginilor, a poveștilor te întrebi cum a permis umanitatea să fie târâtă în mizerie, în voluptatea de a ucide și într-o anomalie a sufletului peste care s-a pus definitiv amprenta vinovăției. Ne oprim la pagina din istorie care desemnează uciderea evreilor și nu putem găsi răspunsuri logice și valabile la întrebările: De ce?, Pentru cine?, Pentru ce? Holocaustul s-a transformat în prilejul unei eterne reîntoarceri în timp, scornim și tot scornim în trecut, poate se vor afla vinovații supremi sau pacea și liniștea…
Când a scris „Clasa noastră”, polonezul Tadeusz Słobodzianek nu a încercat să găsească răspunsuri istorice, ci s-a confruntat cu propria lui nevoie de a înțelege ce s-a întâmplat în vara lui 1941 pe care a ales să o împărtășească apoi cu publicul. În loc să scrie teatru documentar, Tadeusz Słobodzianek a ales să construiască o piesă cu personaje deja moarte. Oamenii lui sunt fantome sau spirite, invenții care bântuie trecutul. Cântece de copii se amestecă cu poveștile morții ca într-un film de groază. Textul lui Słobodzianek amintește de „Clasa moartă” a lui Tadeusz Kantor, în speranța că poate moartea poate fi mai relevantă decât viața sau, în orice caz, mai expresivă. În 14 lecții, dramaturgul polonez descrie masacrul din Jedwabne și își urmărește personajele din ziua aceea până astăzi, demonstrând că nu există vreo conștiință curată când vine vorba despre acele vremuri.
Regizorul László Bocsárdi montează sub forma unui concert destinele celor zece personaje care întruchipează o tragedie la o scală mult mai mare, uciderea a 1 600 de evrei în satul Jedwabne, ironic, „Jedwabny” în polonă înseamnă mătase și aduce aminte de zvastica nazistă înfășurată pe braț. În acea vară din 1941, polonezii și-au ucis apropiații sub privirile satisfăcute ale soldaților germani care nu au mai fost nevoiți să-și murdărească mâinile. Colegii de clasă își schimbă atunci rolurile în călăi și victime. Naivitatea și colegialitatea sunt înlocuite cu cinism, viol, furt, minciună, cruzime și parvenitism. László Bocsárdi redă „Clasa noastră” ca pe o satiră usturătoare la adresa celor care își construiesc o imagine măreață pe fondul unei istorii pătate care mai devreme sau mai târziu iese la iveală și îți distruge viața pe care credeai că ai cucerit-o. Credința lui Heniek e un talisman fals, dat în schimbul unei recunoașteri mereu bântuite de trecut. Zygmunt își pierde mințile după ce fiul său eminent moare într-un accident stupid, pe principiul că întotdeauna o viață se plătește cu altă viață.
Poveștile celor din „Clasa noastră” sunt țesute în aceeași pânză îngălbenită și au unitatea unui concert, așa cum și-a imaginat László Bocsárdi acest spectacol. Cele zece voci se unesc și în final spun povestea clasei, a unor copii care visau la un viitor normal, împreună. Abram este cel care încheie din exterior tragedia colectivului, enumerându-și nu strămoșii care au murit, ci pe cei care le urmează, până își dă ultima suflare. E singurul care lasă ceva sau pe cineva în urmă, e singurul care are o moștenire.
Ionuț Caras, Anca Hanu, Irina Wintze, Sânziana Tarța, Cristian Rigman, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu, Matei Rotaru și Ovidiu Crișan, în costume de plastic care sugerează dezintegrarea rapidă, sunt portavocile unei istorii teribile, dar pe care o dau mai departe cu sensibilitate, fără să se revolte inutil, fără să traseze verdicte, ci lasă povestea să nască răspunsuri, reacții, emoții. Spectacolul lui László Bocsárdi funcționează tocmai pentru că din spatele microfoanelor placide răzbate povestea asumată în toată cruzimea ei, care nu naște „emoție” sterilă de tip documentarist, ci emoție profund umană.
Teatrul Național Cluj-Napoca
„Clasa noastră” de Tadeusz Słobodzianek
Regia: Bocsárdi László
Traducere: Cristina Godun
Decorul: Bartha József
Costumele: Kiss Zsuzsanna
Dramaturgia: Benedek Zsolt
Muzica și corepetiția: Boros Csaba
Imagini video: Cristian PascariuDistribuţia:
Dora (1920-1941): Sânziana Tarţa
Zocha (1919-1985): Irina Wintze
Rachelka, mai târziu Marianna (1920-2002): Anca Hanu
Jakub Kac (1919-1941): Cristian Rigman
Rysiek (1919-1942): Radu Lărgeanu
Menachem (1919-1975): Miron Maxim
Zygmunt (1918-1977): Cătălin Herlo
Heniek (1919-2001): Ovidiu Crişan
Władek (1919-2001): Matei Rotaru
Abram (1920-2003): Ionuţ Caras
Dirijorul: Boros Csaba
Print