„Class” – şcoală pentru părinţi şi profesori, corigenţi

Şcoala este acel micro-univers în care, teoretic, ar trebui să ne simţim protejaţi. E primul contact cu un soi de simulare a vieţii care ne aşteaptă dincolo de gradul curţii cu teren de fotbal, coşuri de baschet şi groapă cu nisip. Primim responsabilităţi şi informaţii care, teoretic, ne vor ajuta să devenim cineva independent şi conştient de mediul din jurul său. Şi învăţăm, şi învăţăm, şi învăţăm şi după ani de calificative şi note, şi teze, şi examene, şi radicali, şi compuneri, şi bătălii istorice, şi vârfuri de munţi, şi coleoptere, şi reacţii chimice, şi presiuni în pompe pneumatice, şi pilde, şi „Qu’est ce que vous avez prepare pour aujourd’hui?” şi „If you-re happy and you know it clap your hands” ne trezim în pragul maturităţii lipsiţi de simţ practic şi minime aptitudini de gestionare a propriei vieţi care nu prea are de-a face nici cu rădăcinile pătrate, nici cu vreo caracterizare a Vitoriei Lipan. Avem doar un simţ acut al competiţiei, frustrări generate de comparaţii cu reuşitele vecinului, o diplomă care stă frumos în ramă în sufrageria părinţilor şi un gol în stomac cu fiecare nou job interview. Şcoala s-a terminat, cu toată pregătirea ei intelectuală, cu toţi domnitorii şi altitudinile şi capitalele lumii şi cea mai importantă lecţie care chiar te poate ajuta cu ceva e cea de supravieţuire; „legea junglei”, „fiecare pe barba lui”, „scapă cine poate”, „toată lumea să trăiască numai noi să nu murim”.

În spectacolul „Class” de Iseult Golden şi David Horan, montat de Felix Alexa la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti şcoala este spaţiul în care adulţii dau un examen de maturitate în faţa problemelor unor copii. Şi pică lamentabil. Kaylei şi Jayden sunt doi copii cu ceva dificultăţi de alfabetizare; posibil dilexici. Nu pare atât de grav, nu? Până la urmă şi Tom Cruise suferă de acelaşi sindrom şi e vedetă de Hollywood şi mare preot scientolog. Nu e tocmai un capăt de lume. Dar atunci când părinţii îşi au propriile frustrări, frici, dureri, neputinţe şi limite, o abatere de la normă în conduita de învăţare a copilului poate deveni un capăt de viaţă. Dintr-odată nu mai e atât de grav că soţii sunt în plin divorţ, că tatăl lui Jayden are probleme de auto-control şi izbucniri violente de furie, că mama lui Kaylei nu e tocmai model de maternitate şi se mai şi droghează din când în când. „Diferenţele de învăţare” devin motiv de reproş, armă în lupta cu vina aruncată de-a valma şi în războiul casnic mutat în sala de clasă, profesorul McCafferty devine victimă sigură a unor destine deja distruse.

Spectacolul montat de Felix Alexa este o felie de viaţă povestită cu salturi temporale, atât cât să fie interesantă şi să păstreze un suspans plauzibil. Nu are nimic ieşit din comun, nu îşi propune să răscolească prea mult în conştiinţe cu artificii care să îmbogăţească acest univers şcolar-familial. Spune o poveste despre nişte oameni obişnuiţi, cu aceleaşi impasuri pe care le cunoaştem din experienţă proprie sau din filmele americane, nu eroi, nu anti-eroi, nu super-eroi, ci personaje perfect plauzibile aflate într-o situaţie la fel de posibilă şi un deznodământ nu neapărat previzibil, dar nici tocmai incandescent. Păstrarea acestui aer firesc, relaxat, un ton cumva neutru, de realism cât mai ciné-verité în care performanţa este acordul fin în relaţia dintre personaje ajută ca acţiunea acestui spectacol să rămână plauzibilă şi uşor de urmărit, cu toată că există lungimi şi repetiţii redundante în text, care ţin pe loc ritmul şi pre-lungesc inutil situaţiile.

Actorii îşi asumă foarte sincer trăsăturile comune ale acestor personaje şi le transformă în exponenţi ai unor geniuri. Richard Bovnoczki (Ray McCafferty) este profesorul continuu grijuliu cu exprimarea cât mai corectă politic şi atent la o conduită bine reglementată, care să respecte reguli. Apelează cumva la mijloacele care îi sunt la îndemână şi nesiguranţa rostirii, pauzele interogative, şovăiala pe care o impregnează gesturilor şi posturii sale sunt atu-uri pe care le stăpâneşte lejer şi le foloseşte fără ostentaţii. Gavril Pătru (Brian Costello) este foarte concentrat şi realizează un portret solid al acestui tată frământat de instinctul impulsiv şi nevoia de protecţie a unei familii pe care tocmai el a dinamitat-o. Focul mocnit al sentimentelor pe care le reprimă constant şi izbucnirile bine controlate fac ca parcursul său să devină cel mai spectaculos din scenă. Alexandra Sălceanu (Donna Costello) este o soţie cu trăsăturile cele mai comune şi tocmai din acest motiv sarcina sa scenică este, poate, cea mai dificilă. Acest prototip de femeie neputincioasă, cu slăbiciunile ei şi cu ambiţia de a-şi proteja căminul oferă un material dramatic tipizat, salvat de asumarea foarte sinceră a trăsăturilor şi energia justă găsită pentru a ritma acest clişeu. Ciprian Nicula (Jayden Costello) se ia foarte în serios şi păstrează un echilibru stabil între răsfăţ, naivitate şi emoţii reprimate. Sandra Ducuţă (Kaylie) are un ritm interior bine calibrat, însă se joacă puţin prea mult cu alintul fetiţei de nouă ani şi îşi scapă vocea şi expresia într-o interpretare puţin ostentativă.

„Class” este un spectacol curat, care spune cuminte o poveste pe care cumva o ştim deja, despre frici, ratare, probleme de familie şi relaţii disfuncţionale cu instituţiile care ar trebui să ne ajute. Are acelaşi efect ca un film de la ora douăzeci pe care îl urmărim pe jumătate din obişnuinţă, pe jumătate din curiozitate, dar pe care îl povestim a doua zi colegilor de la şcoală sau de la job.

Teatrul Naţional Bucureşti, Sala Atelier

CLASS de Iseult Golden și David Horan

Traducere: Andrei Marinescu

Regie: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Distribuţie:

Foto Florin Ghica