Este actriță la Teatrul Național din Timișoara, oraș pe care îl consideră acasă… și unde, din 1995, a interpretat zeci de roluri importante, în regia unor regizori cunoscuți, a fost nominalizată la Premii UNITER, este iubită de public. În acest an, pentru prima dată a acceptat un proiect în București, rolul Arkadina, în „Pescărușul” în regia lui Andrei Șerban, la Unteatru. Un rol magnetic în care Claudia Ieremia realizează o creație extraordinară. I se pare important să iasă din zona de confort și crede că teatrul înseamnă în primul rând o întâlnire între oameni. Pe care n-ar vrea s-o rateze pentru nimic în lume. E dezamăgită de societate, dar consideră că rolul ei este să-și facă treaba bine și crede în puterea exemplului. O frumoasă întâlnire cu o actriță cu ochi albaștri și voce magică, într-o după-amiază de vară indiană, înainte de „Pescărușul”…
E prima dată când colaborezi cu Unteatru… De ce ai spus da? Pentru că era vorba de București? De Unteatru? Pentru că urma să lucrezi cu Andrei Șerban?
Pentru toate la un loc, pentru că îmi doream de mult să colaborez cu alte teatre, de mulți ani vreau asta, să ies din mediul meu. Mi se pare că a ieși din mediul tău e foarte sănătos, atât pentru tine, cât și pentru cei cu care urmează să te întâlnești. Și apoi, da, pentru că era București, pentru rol, pentru regizor, toate au contat. E prima oară când am fost chemată la București într-un proiect și m-a uimit că s-a întâmplat de la sine și-i mulțumesc Andreei Grosu că s-a gândit la mine, că mi-a deschis ușa asta. Mă bucur că mi-am făcut intrarea în București, așa cum și-o dorește fiecare actor, cu un rol important, într-un teatru important, cu un regizor extraordinar, cu un text minunat, cu actori foarte buni.
Și întâlnirea cu Andrei Șerban cum a fost?
A fost prima întâlnire face to face. Am dat mâna și a început o colaborare profesionistă și foarte serioasă. Apoi, la primul șnur nu i-a plăcut ce-am făcut…, dar la primul spectacol se pare că a fost foarte bine și știu m-a întrebat: „Ce-ai făcut? Spune-mi ce-ai făcut!” – „Nu știu ce am făcut…” De fapt știam… și i-am și spus mai târziu. Dincolo de toate indicațiile, dincolo de tot ce am acumulat, am avut pur și simplu o enormă bucurie de a fi pe scenă în acea seară. Asta îmi aduc aminte, că înainte de spectacol m-a luat așa un val de bucurie de la picioare, eram ca un copil care știa că urmează să primească o jucărie și-și dorea foarte tare s-o primească și să se joace cu ea. Asta cred că a fost secretul acelei seri…
Cum a fost pentru tine experiența primei colaborări serioase cu un teatru independent?
În primul rând, nu cred că trebuie să existe o luptă între teatrul independent și cel de stat. Pentru mine categoric a fost o lecție și o bucurie, pentru că eu am avut grijă de costume, de recuzită și n-am mai făcut asta de foarte multă vreme, din studenție. Și mi-a plăcut, m-a apropiat mai mult de ce aveam de făcut. Asta impune și o anumită atenție față de ceilalți. Și se creează o legătură mai puternică. Ești foarte atent, foarte viu și foarte acolo. Mi se pare o lecție bună, o școală bună și o ieșire din amorțeala care poate să pună stăpânire pe tine.
Ce-ai descoperit despre tine jucând Arkadina? Ești exact în acel punct, actriță celebră, mama unui băiat cam la acea vârstă…
Am crezut c-o să descopăr despre mine cine știe ce, c-o să am revelații. Dar până la urmă tot pe mine m-am folosit. Am redescoperit că pot fi foarte eficientă și cumva asta mi-a dat încredere. Pentru că eu sunt genul de actor care-și pune tot timpul întrebări…
Și care are nevoie de confirmări?
Nu neapărat din afară, ci să-mi confirm mie că pot să duc o treabă până la capăt, că în momentul în care urc pe scenă vreau să înțeleg de ce fac eu rolul acela și nu-l face altcineva, ce pot să-i dau eu special unui rol, încât să fie al meu.
Și-atunci nu pot să nu te întreb de ce tu în Arkadina? Ai aflat răspunsul?
Îmi place la Arkadina pentru că are un spirit ludic extraordinar, că se joacă pe ea, îi joacă pe ceilalți, are o libertate fantastică în a se compune și descompune în fața lor, fără nicio jenă, adevărată fiind și când se alintă ca o pisică și când e dură și rea. Are niște treceri fantastice de la un moment la altul…
Și pe toate astea le are și Claudia să înțeleg?
Da! Am treceri bruște, am o labilitate de care nu sunt neapărat mândră… Pot fi cinci minute super happy și după trei minute mi se înnegrește cerul, uite-așa… Dar am o zonă de maturitate profesională. Acest proiect, dincolo de provocare, a fost și foarte oportun pentru mine. A fost oportun pentru momentul de coacere profesională în care cred mă aflu. Și, desigur, și ca femeie… pentru că mă obsedează teama de bătrânețe. Mă gândesc zilnic la formele de îmbătrânire pe care le vom trece cu toții, la neputința trupului de a ține pasul, la lipsa de energie…
Un om devine bătrân când nu-și mai dorește, când nu mai visează, când nu-și mai pune țeluri, când nu mai vede lucrurile din jur, când nu mai zâmbește fără motiv, când nu mai e generos. Sunt multe semne și eu stau și le pândesc, să nu vină asupra mea…
Și care e momentul când un om devine bătrân?
Când nu-și mai dorește, când nu mai visează, când nu-și mai pune țeluri, când nu mai vede lucrurile din jur, când nu mai zâmbește fără motiv, când nu mai e generos. Sunt multe semne și eu stau și le pândesc, să nu vină asupra mea… Dar sigur că e o zonă în care te întâlnești tu cu propria ta imagine, cu propria ta energie, care nu mai e cea de la 20 de ani, sau de la 30 de ani, cu o anume lentoare, comoditate…
Acum ești în punctul în care vrei să fii? Te simți celebră?
Nu, absolut deloc. Nu e vorba de celebritate, ci de a-ți face bine meseria și a fi generos. Și a te bucura de ceea ce faci. Da, sunt în punctul în care vreau să fiu. Deși sunt oameni care îmi spun că dacă aș fi fost mai ambițioasă și mai atentă cu mine aș fi făcut lucruri mai multe. Probabil. Dar n-am fost niciodată încrâncenată. Eu am luat lucrurile ca atare. Fără să urmăresc un scop. Nu cred c-o să am regrete… Că așa e structura mea.
De ce ai ales să rămâi în Timișoara? Îți oferă din punct de vedere artistic tot ce vrei, tot ce ai nevoie?
Timișoara este casa mea, acolo e familia mea și acolo, la Teatrul din Timișoara mi-am găsit locul în urma multor ani de muncă. Și eu cred că se întâmplă lucruri foarte bune și frumoase. Poate nu atât vizibile cum ne-ar plăcea nouă. Acolo simt că e locul meu, acolo mi-am clădit viața, acolo am pus umărul la tot ce se întâmplă. Dar sunt oricând deschisă la proiecte în alte părți. Însă e foarte greu în sistemul din România. Știu mulți regizori care mă complimentează că sunt o actriță minunată, dar aici se oprește totul. Și uneori, de fapt, ai nevoie să sune un telefon…
Ce cauți tu, ca actriță, la un regizor?
Să iubească actorii. Și să-i respecte. Apoi, profesional, să fie foarte deștept… Adică să știe să te ducă, să te conducă, să te pună în situații în care tu, ca actor, să fii mai deștept, mai talentat și să nu te simți condus. Dar am și momente în care vreau un regizor dur, care să ne dea cu capul de pereți, să ne facă să ieșim din zona de confort. Asta e frumos, că teatrul se poate face în atât de multe moduri și cu atât de multe instrumente, că e păcat să te oprești doar într-o zonă. Inteligența cred că e cea mai importantă calitate. Și să aibă răbdare să lucreze cu tine și să te ducă într-un loc unde să ai senzația că n-ai mai fost.
Cât e pentru tine și cât e pentru public ceea ce faci pe scenă? E și ceva egoist în asta?
Da, e și ceva egoist. Dar trebuie să fii foarte bine tu cu tine ca să poți ieși în fața publicului și să ai putere asupra lui, trebuie să fii foarte bine cu orgoliul tău profesional, ca să poți sta drept, vertical, în scenă și să fii magnetic. Și forța asta nu vine din frustrări, din neîmpliniri. Toate astea se văd, scena e ca o oglindă. Pe scenă se vede omul rău, omul prost, omul invidios… De-asta spun că e și pentru mine ceea ce fac, e mult pentru mine, pentru că totul trece prin mine, dar în același timp trebuie ca acelui ceva care trece prin mine să-i dau voie să se ducă mai departe, către public, pentru că acolo e punctul final.
Și ce trebuie să i se întâmple publicului? Ce înseamnă acest punct final?
Hai să-ți spun o poveste! Exista un mașinist la Teatrul Național din Timișoara, care a plecat între timp și care, spre uimirea mea, a venit și vine la toate reprezentațiile spectacolului „Boala familiei M” al lui Radu Afrim. Pentru el povestea era, evident, foarte importantă – simțeam că e atât de important pentru el să vină să vadă spectacolul, încât n-am îndrăznit să-l întreb nimic. Mi s-a părut că aș fi nedelicată. Nu știu ce găsește, ce regăsește acolo… Cam asta e punctul final de care mă întrebi. Sigur, nu e cu toată lumea la fel. Dar despre asta e vorba. Nu știu dacă în societate oamenii se mai întâlnesc real. Unde se ascultă real? Unde se privesc real? Unde sunt dezbrăcați de orgolii, de păreri radicale? Și îmi place mie să cred că teatrul e locul unde, dacă-ți vine să plângi, plângi, dacă-ți vine să râzi, râzi, te duci pentru bucuria sufletului și a gândului tău. Și vezi niște oameni care spun o poveste.
Trebuie să fii foarte bine tu cu tine ca să poți ieși în fața publicului și să ai putere asupra lui, trebuie să fii foarte bine cu orgoliul tău profesional, ca să poți sta drept, vertical, în scenă și să fii magnetic. Și forța asta nu vine din frustrări, din neîmpliniri. Toate astea se văd, scena e ca o oglindă. Pe scenă se vede omul rău, omul prost, omul invidios…
Ce pierde un om care nu merge la teatru?
Pierde întâlnirea cu umanul. Care și mie i-e foarte dragă, pentru că am senzația că acolo se întâmplă lucruri esențiale la o viteză uimitoare. Într-o oră și jumătate ți se întâmplă lucruri cât alții nu trăiesc într-o viață. Și clar că e ca o injecție cu adrenalină.
Spuneai că trebuie să fii bine cu tine ca să faci teatru. Tu ești bine cu tine? Ai avut momente în care n-ai fost?
Dar eu în fiecare zi mă întorc și mă sucesc. Am momente de întunecare, dar astea cred că sunt normale. Însă mi-am dat seama că, într-un fel, faptul că pot face teatru, că pot vorbi despre teatru, pentru mine funcționează ca un medicament. Asta mie îmi dă o seninătate extraordinară. Și apoi vorbesc mult cu mine…
Te și cerți?
Normal! Eu nu mă plictisesc niciodată, am dialoguri cu mine permanente. De la cele banale până la dialoguri profunde. Îmi dau întrebări, teme de gândire. Mi-am pus și întrebarea dacă merită…
Și de ce ai ajuns să-ți pui întrebarea asta?
Pentru că la un moment dat poate ai nevoie de mai multă satisfacție. Și e o problemă… Faptul că noi simțim atât de mult pe scenă și ne dăm voie să ne treacă atât de mult prin suflet și prin cap, ne face ca, atunci când ieșim de pe scenă, unii dintre noi să aibă impresia că viața lor e prea cuminte, banală și că nu se întâmplă nimic… Dar n-ai cum să trăiești și-n viață la intensitatea aceea.
Care e motivația pentru care te-ai apucat de actorie și cum s-a modificat?
La început știu că am văzut un spectacol de teatru și am fost fascinată. Parcă aș fi descoperit ceva minunat. Eram clasa a IX-a, iar în clasa a X-a m-am dus să mă înscriu la un cerc. Cel mai jos pe listă, după cercul de croitorie și altele asemenea, era cercul de teatru. Și m-am dus acolo. Am spus poezii la Cântarea României, am făcut un spectacol și eram fascinată, era o altă lume. Instructorul îmi spunea că sunt talentată… și mă simțeam foarte bine și am mers pe linia asta. S-a întâmplat cumva de la sine.
Dar acum motivul pentru care faci teatru acum este…
…ca să întâlnesc cât mai mulți oameni. Pentru că eu nu sunt o fântână nesecată. Și am nevoie de oameni mai deștepți, mai talentați în jur, la care eu să mă conectez ca la o priză să devin și eu mai talentată, mai deșteaptă… Nu putem merge doar din noi, că se consumă. Suntem o societate care devoră, care consumă. Dar cred în oamenii-locomotivă, oamenii care atrag după ei prin șarm sau prin intelect alți oameni în jur și creează nuclee în care se pot întâmpla proiecte. Cred că e nevoie să ne încărcăm unii de la alții. Iar acum pot veni și eu la întâlnire cu ceva în bagaj… Am o geantă mică, dar o am. Cred că cea mai bună investiție a noastră, a tuturor, e în oameni.
Eu nu sunt o fântână nesecată. Și am nevoie de oameni mai deștepți, mai talentați în jur, la care eu să mă conectez ca la o priză să devin și eu mai talentată, mai deșteaptă… Nu putem merge doar din noi, că se consumă. Suntem o societate care devoră, care consumă. Dar cred în oamenii-locomotivă, oamenii care atrag după ei prin șarm sau prin intelect alți oameni în jur și creează nuclee în care se pot întâmpla proiecte. Cred că e nevoie să ne încărcăm unii de la alții.
Povestește-mi despre copilăria ta…
O, copilăria mea a fost un basm. În Bacău, Chilia Veche, Tulcea, Miercurea Ciuc… Tata era milițian și era detașat cu serviciul și ne-a plimbat prin multe locuri. E unul dintre motivele pentru care mă simt puțin dezrădăcinată. Adică eu nu știu unde e casa aceea, vatra… Dar asta n-a fost neapărat rău. Am niște amintiri foarte speciale, foarte frumoase. Și poate și asta a contribuit la această calitate a mea de a nu fi încrâncenată, ideea că poți pleca oricând dintr-un loc, că poți fi luat oricând de viață. Și să fii pregătit s-o iei de la capăt.
Dar ai nostalgia unui „acasă”…
Da, o am. Pentru că locul acesta nu există… sau, poate, de fapt, sunt toate locurile în care am fost. Și atunci aș fi mai bogată. Dar am amintiri nemaipomenite, povești nemaipomenite.
Spune-mi una…
La Chilia Veche când venea iarna, nu ningea, ploua și se făcea noroi până la genunchi. Nu exagerez deloc. Purtam iarna cizme de cauciuc. Și de fiecare dată îmi rămâneau cizmele îngropate în noroi și când scoteam piciorul cădeam în nas și veneam acasă murdară de noroi din cap până-n picioare. Nu aveam jucării… În Chilia Veche erau niște câmpuri ca-n Mexic, se rostogoleau ciulinii, pământul era galben și crăpat și găseam câte un schelet de vacă, de cal, câte un craniu de cal, descopeream lucruri… Da, era fabulos.
Te-ai întors acolo?
Ei da, m-am întors acum câțiva ani la Chilia Veche și știu că am plâns foarte mult. Pentru că imaginea a ceea ce avem noi în amintire, când nu mai corespunde cu ceea ce vezi e înfricoșător. Da, a fost cumplit de trist, pentru că toate locurile frumoase pe care noi le-am construit acolo – aveam grădină cu flori, aveam rațe, iepuri – dispăruseră. Acum totul era o ruină. Casa în care am stat avea pereții dărmați, era un cal în casă, care a scos capul pe locul unde era fereastra. Și m-am speriat pentru că am avut senzația că mi-am pierdut amintirile. Și m-am speriat pentru că am crezut că eu, de fapt, n-am fost niciodată acolo…
Mi-ai vorbit de frica de bătrânețe. Dar e vreo altă frică acum care te bântuie?
Nu e frică, dar am emoții legat de ce se va întâmpla cu copilul meu după ce termină facultatea. Și mă tem să nu fie deziluzionat, să nu-și piardă bucuria… El e mult mai radical decât mine sau decât cei din generația mea. El vrea ca lucrurile să se întâmple acum, aici. Ei, generația lor, trăiesc la o altă viteză…
Am o oarecare dezamăgire față de această societate și nu cred că lucrurile se vor schimba absolut deloc. Nu vreau nici să judec. Nici să fiu judecată. Cred că lucrurile ar trebui luate de la zero, nu cârpite. Și cred cu tărie în faptul că ne salvează ca societate educația. Și că de-aici ar trebui să începem. Asta e însă o idee utopică…
Chiar, apropo de asta, actorii sunt destul de implicați în societate în ultima vreme. Tu care crezi că e rolul actorului în societate?
Eu nu m-am implicat… ca structură nu mă simt comod în ipostaza asta. Dar altfel mi se pare minunat atunci când crezi în ceva să ieși să protestezi. Însă am o oarecare dezamăgire față de această societate și nu cred că lucrurile se vor schimba absolut deloc. Nu vreau nici să judec. Nici să fiu judecată. Cred că lucrurile ar trebui luate de la zero, nu cârpite. Și cred cu tărie în faptul că ne salvează ca societate educația. Și că de-aici ar trebui să începem. Asta e însă o idee utopică… Fără educație suntem unde suntem. Și atunci, pretențiile noastre de cultură și de spectacole vin un pic anapoda. Ceea ce pot eu să fac e să-mi fac foarte bine treaba și cred în puterea exemplului. Cred în dreptul omului de a se duce la vot, ca-n democrație. Pe de altă parte, eu nu am încredere în nicio sursă, mi se par că se manipulează foarte mult, se minte și se întorc lucrurile cu furca și în societatea civilă, și în politică. Eu nu mă pricep la politică și nici nu vreau să mă pricep. Eu nu vreau să știu cine e Ministrul Transporturilor, eu vreau să-mi vină trenul la ora exactă. Nu mă interesează cum îl cheamă și nici de la ce partid e, eu vreau ca atunci când trebuie să vin la București să joc „Pescărușul” să-mi meargă trenul… Asta e marea problemă a acestei societăți, că nimeni nu și-a bătut capul să creeze sisteme funcționale în toate instituțiile. Eu nu trebuie să stau la televizor să văd cum se porcăie și cum se ceartă. Eu vreau, ca cetățean, să am mijloace de transport în comun, să am o stradă decentă să nu-mi rup gâtul, iar când intru la doctor să am o asigurare decentă. Restul nu mă interesează. Politica e o altă insulă. Toți care vin au senzația că descoperă ei roata. Sistemul de învățământ se schimbă în fiecare an, manualele, punctele, totul. Or, eu cred că lucrurile ar trebui făcute să meargă în așa fel încât tu, cetățean, să nu-ți bați capul în fiecare an. La noi e ca la casa de nebuni. Toți se ceartă, toți se înjură și nimeni nu respectă pe nimeni. De-asta mie nu-mi vine să ies în stradă și să mă apuc să țip. Și oricum mă sperie neputința. Mă simt neputincioasă și atunci mă retrag în ceea ce pot eu să fac.
Ce nu-ți place la teatrul românesc și ce ai schimba?
Am senzația uneori că se merge ca la lăutari, pe ureche, nu pe studiu aprofundat. Nu că aș avea o problemă cu lăutarii. Știu lăutari extraordinar de talentați… Dar în teatru cred că e altceva și că ar trebui să ne îndreptăm spre studiu mai serios. Și aș lucra un pic la mentalitate, să nu mai luăm totul atât de personal, să nu mai fim atât de sensibili.
Print
2 Comentarii