Claudiu Bleonț este un actor cu multe lumini și umbre, „un om ca toți oamenii”, așa cum se consideră el. A scris o mică istorie și în teatrul, și în filmul românesc, apoi au urmat ani ceva mai tulburi, iar acum Claudiu Bleonț este prezent în nenumărate proiecte, de la „Rinocerii” lui Robert Wilson, de care se declară fascinat, la cea mai recentă premieră a Teatrului Național din Craiova, „Spargerea”, în regia lui Dragoș Mușoiu. Iar în ziua în care am stat de vorbă tocmai începuse repetițiile pentru un nou spectacol la Teatrul de Comedie. O discuție cu Claudiu Bleonț e o călătorie cât se poate de interesantă, în care adesea simți că ai rămas cu mulți pași în urmă și încerci să descoperi, foaie după foaie, nesfârșitele straturi ale personalității lui provocatoare precum un roman, precum un spectacol de teatru…
În ultima vreme e evident că lucrezi foarte mult, ai premiere multe, repetiții. Înainte de asta a existat un moment de criză personală? Simți că a fost o ruptură între tine și tine?
Ruptură nu pot spune, pentru că sunt încă întreg… Dar m-am dus într-o zi la Sf. Silvestru și părintele Nicolae mi-a spus: „Ai venit, fiule rătăcitor?”. N-aș recunoaște valoarea locului din care am pornit decât dacă mă înstrăinez de el. Dar n-am vrut conștient. Cred că viața m-a ajutat. A existat poate un moment prelungit de lăcomie… Folosesc aici cuvântul „lăcomie” cu sensul pe care îl are la Lao Tse, adică atunci când nu știi când să te oprești. Studiul pentru măsură personală e o lucrare personală a fiecărui individ. Altminteri, eu cred că există o ne-măsură în toate… Cred că există lăcomia unul copac care vrea să dureze 700 de ani și în același timp o măsură în care el își păstrează acest lucru în echilibru.
Și care era lăcomia ta? Lăcomia de a trăi? De a juca?
Cred că lăcomia de a căuta, de a mă căuta. De a căuta sens, sistem, stabilitate. Când crezi că ai ajuns, îți dai seama că n-ai ajuns și o iei de la capăt. Îmi place foarte mult eseul lui Camus „Mitul lui Sisif”. L-am citit undeva în clasele liceului german și peste ani am avut revelația sensului lui. Îl citisem, dar acum mi se întâmpla în mine. Să fii condamnat să duci un bolovan în vârful dealului și el să se întoarcă înapoi, tot timpul, veșnic – la greci codul veșniciei avea un sens, iar sensul era că de această condamnare nu vei scăpa, dar poate fi depășită prin detașare și toleranță, iar la Camus, prin râs.
Și la tine prin ce?
Cred că prin așezare.
Și când ai început să te cauți? Atunci când ai dat la teatru?
Nu. Înainte.
La repetițiile cu „Rinocerii” în regia lui Robert Wilson, datorită sistemului pe care-l reprezintă și-l poartă el, am ajuns să recunosc, la 53 de ani, că am avut o altă definiție a nevoii de teatru: „Îmi place să fiu cu oameni, să mă concentrez împreună cu ei la un subiect și să fiu atent la ei”.
Care a fost primul gând conștient „Mă caut pe mine”?
Nevoia. Pe la 40 de ani mi-am spus că am făcut teatru din lașitate, mi-am recunoscut un soi de frustrare, față de colegii mei din liceul german, care mulți au făcut medicina, altul e mare matematician la NASA, altul la Harvard… Una din cele mai frumoase clipe din liceu a fost când a venit dirigintele nostru și ne-a spus că la clasa aia noi nu o să mai facem matematică. Și în acel moment am avut o trăire intensă și am zis: „E cea mai fericită zi din viața mea”. Sigur că de-atunci am mai spus-o de multe ori, în multe situații. În timp, am recunoscut la mine un soi de glorioasă neputință. Am fost împins, ajuntat de destin, de oameni, de istorie, eu doar le-am conținut. Și în același timp am conținut și frământările. Și atunci am zis că și din lașitate am ajuns aici, așa cum spuneam. Pentru ca, la repetițiile cu „Rinocerii” în regia lui Robert Wilson, datorită sistemului pe care-l reprezintă și-l poartă el, să recunosc, la 53 de ani, că am avut o altă definiție a nevoii de teatru: „Îmi place să fiu cu oameni, să mă concentrez împreună cu ei la un subiect și să fiu atent la ei”. Cred că e instinct de vânător. Dacă o luăm în sensul lui Grotowski, performerul este omul care vânează cetatea din toate unghiurile. Castaneda pledează pentru nebunie controlată… Deci să ții în echilibru viața și moartea, întunericul și lumina. Un tipar de zbucium, care e al ființei umane, nu doar al lui Claudiu Bleonț. Și în manifestul teatrului surrealist al lui André Breton scrie: intuim că există un punct unde cele două emisfere se unesc, susul nu se dezice de jos, întunericul de lumină…
Deci actoria e pentru tine o nebunie controlată?
Da, e! Îmi place foarte mult jurnalul lui Milarepa, unde spune: este o înrudire între samsara și nirvana. Eu nu pot să mă eliberez, dacă nu cunosc vizavi de ce. Și părintele Ioanichie Bălan spune: „Ultimul sfânt din Rai se roagă pentru ultimul drac din iad”.
Revenind la momentul de lașitate… Care a fost acel sâmbure interior care te-a făcut să mergi spre această nebunie controlată?
Joaca. Jocul. Purtăm amprentele drumului pe care l-am parcurs, care câteodată sunt povară, sunt bolovanul pe care-l urci, și altă dată bucuria că poți să urci bolovanul.
Care a fost prima mare întâlnire?
Cătălin Naum, la Teatrul Studențesc Podul, apoi Grigore Gonța, care m-a altuit foarte tare pe o structură, care e școala David Esrig, Marin Moraru, Gheorghe Dinică. Iar apoi Dan Pița, Veroiu, Mărgineanu, Cătălina Buzoianu, Cojar. Iar acum, când sunt cu oameni, mă bucur și le explic: „Nu vă spun ceva spre lauda mea, ci doar eu sunt o „cevatecă” de impresii, de situații pe care le-am primit cadou. Viața mi-a oferit acest cadou, să mă întâlnesc cu acești oameni”. Nu suntem sfinți, dar suntem la întâlnire. La fel de importantă a fost întâlnirea cu Andrei Șerban… și cele două workshop-uri cu Peter Brook. Andrei Șerban m-a reciclat. Și uman, și ca actor. Oricum, eu mă consider un om ca toți oamenii.
Un om ca toți oamenii?
Da, de-asta și pot să fiu pe scenă. De fapt, toți putem să fim pe scenă. Cu antrenament și disciplină, toți putem…
Harul coboară când vrea el. Mi-aduc aminte monologul lui Salieri, pe care l-am jucat la Severin. Salieri e disperat: cum poate harul să coboare pe maimuța asta de Mozart, care are flatulențe și e curvar?… Și nu coboară la mine, care am jurat castitate, sărăcie? Și în momentul ăla e declicul: harul coboară când vrea el, e divin. Cred că harul e tot. Apoi, talentul… nu există ființă, celulă, în acest univers care să n-aibă de dat un talent de ceva.
Adică talentul înseamnă „antrenament și disciplină”?
Harul coboară când vrea el. Mi-aduc aminte monologul lui Salieri, pe care l-am jucat la Severin. Salieri e disperat: cum poate harul să coboare pe maimuța asta de Mozart, care are flatulențe și e curvar?… Și nu coboară la mine, care am jurat castitate, sărăcie? Și în momentul ăla e declicul: harul coboară când vrea el, e divin. Cred că harul e tot. Apoi, talentul… nu există ființă, celulă, în acest univers care să n-aibă de dat un talent de ceva. E un talent să fii celulă de ficat, ești unicat… n-o să fii niciodată papilă gustativă.
Iar talentul tău e cel de a fi actor. Sau care e talentul tău cel mai mare?
De a fi om. Recunoașterea faptului că sunt aici să fac o experiență a umanului. În care intră tot ce e al omului.
Dar teatru de ce faci?
E ca la cercurile lui Brook. E cuminecare-comunicare. E despre uman, despre energia de a fi om.
Dar omul care vine la teatru să te vadă? Cu ce vrei să plece el de acolo?
Mulțumit și împăcat cu sine. Prin sprijinul nostru și al meu. Îmi doresc să pot să zic că mi-a prins bine această întâlnire. Există și ispita orgoliului: „Ca mine nu e nimeni…”. Am deraierile mele, frustrări, gelozii, invidii, dar știu să le folosesc în sens creativ. Încerc să caut în frustrările mele personale, pe care uneori mi le cultiv, ca să pot mărturisi viu. Peter Brook, într-unul dintre workshop-urile de la Berlin, a avut o întrebare din partea unui coleg din Elveția: „Când sunt pe scenă, cât din mine sunt eu și cât din mine e personajul?” Și el i-a răspuns: „Jumătate-jumătate! Întotdeauna!”.
Treci vreodată granița?
Da…
De ce ți-e cel mai frică?
Frica de moarte e cea mai puternică. Am avut momente în viața mea când am avut atacuri de panică. Frica din nimic. Și la un moment dat mi-am adus aminte momentul de la biologie din liceu, când a făcut cercul ăla în două pe tablă… Până să înceapă acest moment al misterului de a fi tată, am stat și m-am gândit de unde frica. Și brusc mi-am dat seama. Un spermatozoid nu poate să fie decât un spermatozoid. Are un dat activ. Și are și o frână. El este numai ceea ce-i este dat să fie. Vei fi… și numai asta! Ovulul la fel. E ca și cum ești viu, dar prins într-un lacăt. Când spermatozoidul a spart membrana, sunt două morți acolo, două eliberări de lacăte. Care nasc viața… Suntem născuți din acest scurtcircuit de jumătate masculin, jumătate feminin. Și când astea s-au întâlnit și au produs moarte, a apărut viața.
Când spermatozoidul a spart membrana, sunt două morți acolo, două eliberări de lacăte. Care nasc viața… Suntem născuți din acest scurtcircuit de jumătate masculin, jumătate feminin. Și când astea s-au întâlnit și au produs moarte, a apărut viața.
Deci frica de moarte e cea mai importantă, e esența. Restul e tulburarea minții, e egoul prezent, e calculatorul din capul meu, care vrea să controleze situații, să-și determine ziua de mâine, siguranța… Astea sunt lacătul. Sunt născut și eu cu lacăt și el vibrează prin celulele mele. Și cred că e valabil la noi toți, iar uneori ia forme concrete: mi-e frică de cutremur, mi-e frică de câini, de alte culturi… Dar la bază e doar frica de moarte. Eu sunt creștin ortodox, care îmbrățișează tradiția sau cultura buddhistă.
Au fost momente când ai vrut să renunți la teatru?
Pe gură, da.
De ce?
Din cauza egoului. Nu simțeam că mai am impact. Dar atât de subtil a fost totul, pentru că sunt și filistin, și fariseu. În timp, am început să-mi dau seama că sunt fals modest.
Deci ești orgolios?
Da. Sunt bătăios. Înseamnă că-mi place să mă lupt, să mă apăr…
Dar motivația interioară pentru care faci teatru n-a dispărut niciodată…
Studiul e motivația interioară. Dacă spun că-mi place să fiu cu oameni, e clar nevoia de ceilalți, însă în același timp, când te concentrezi, în forul tău lăuntric, în primul cerc, cum spune Peter Brook, ești absolut singur. Eu cred că ființa umană are acest cadou de a fi în viață, spre a se lucra pe sine ca divin. Fiecare om e el cu pianul lui. Ai 88 de clape și cânți doar pe trei sau pe cinci… Eu nu fac decât să mărturisesc teatrul.
Eu cred că ființa umană are acest cadou de a fi în viață, spre a se lucra pe sine ca divin. Fiecare om e el cu pianul lui. Ai 88 de clape și cânți doar pe trei sau pe cinci… Eu nu fac decât să mărturisesc teatrul.
Dacă ai avea acum o întâlnire cu Cel de Sus…
I-aș spune „Iartă-mă!” Atâta am putut eu aici, în momentul evoluției.
Deci i-ai spune că ți-ai folosit bine talanții?
A fost și asta o ispită. O frământare care poate deveni ispită… Ce să mai fac? Încă o piesă și încă o piesă… Orice mesaj care e lăsat în univers are și plusul, și minusul inclus. Nu întâmplător am jucat Salieri și Richard III, însă în același timp trebuie să recunosc că nu sunt ei, dar că am germeni din ei. Fiecare dintre noi are celulele întregii umanități de până acum și ale celei care va urma.
E o formă de eliberare teatrul pentru tine?
Da, e posibil, dar e mai degrabă o formă de echilibrare.
Cum a fost copilăria lui Claudiu Bleonț?
Liceul german, Mănăstirea Cheia, Ceptura… Bunicul meu a fost preot în comuna Ceptura, iar fratele a fost arhimandritul stareț la Mănăstirea Cheia. Astea sunt definitorii pentru mine. Unul dintre argumentele justificative ale existeneței mele artistice, pentru unii dezechlibrate – deși eu m-am considerat normal și când mi-am dat chiloții jos –, e combinația asta dintre educația germană și Mănăstirea Cheia… Eu am un alt fel de raportare la normalitate. Am căutat mereu doar să fiu în armonie cu mine. Și încerc să nu calc pe nimeni pe coadă.
Dar normalitatea care e?
Când sunt înăuntru nu pot să-mi dau seama. Când mi-am dat chiloții jos nu încercam o pledoarie teatrală. Singurul lucru pe care l-am încălcat atunci, ca practician de teatru, a fost legea din „Hamlet” către actori: gestul să nu bată cuvântul. Gestul meu a bătut cuvântul…
Ce tip de teatru te reprezintă?
Îmi place teatrul manifest. Teatrul intens. Dar și „Hamlet” în varianta lui Ostermeier este teatru manifest… Sau, dacă vrei să spun și mai clar ce teatru îmi place, îți spun: Sf. Mucenic Filimon și Sf. Muceniță Pelaghia, actorii care au mers până acolo, încât au intrat într-o altă zonă. Sigur că e bine să ai bănet, cardul plin, îmi place, mă tulbură, mă frământă, sunt gelos, sunt invidios, dar în același timp vine gândul ăla: „Și, dacă le am, ce?”
Îmi place teatrul manifest. Teatrul intens. Dar și „Hamlet” în varianta lui Ostermeier este teatru manifest… Sau, dacă vrei să spun și mai clar ce teatru îmi place, îți spun: Sf. Mucenic Filimon și Sf. Muceniță Pelaghia, actorii care au mers până acolo, încât au intrat într-o altă zonă.
Adică există și momente când îți pasă de glorie?
Da, îmi place să mă recunoască lumea pe stradă. Dar nu trăiesc pentru asta. Dacă cineva mă recunoaște, e o formă de bucurie, pentru că mă gândesc că a văzut ceva care l-a mișcat cumva, ceva în care eram și eu călător pe-acolo. Dar important e să nu uiți că erai doar călător…
Care e, deci, teatrul în care crezi tu? Ce trebuie să transmită el?
Cred că sensul e să celebrezi total. Cândva separam teatrul de viață și viața de teatru. Acum m-am maturizat și de la Wilson am învățat că a fi prezent e totul. Să fii prezent în secundele vieții tale. Eu spre asta tind, asta încerc să fac…
Print