Este directorul Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov din 2002 şi unul dintre regizorii cei mai activi de azi. Printre spectacolele de teatru pe care i le puteți vedea la București se numără: „Dumnezeul de a doua zi” (Teatru Act), „Nebun din dragoste” (TNB), „Pescărușul” (Teatrul de Comedie), „Zeul măcelului” (Teatrul Nottara), „Sex” (Teatrul Metropolis). La Iași a montat recent „Acasă, în miezul verii”, producție recompensată cu mai mult premii, printre care Premiul pentru cel mai bun spectacol la ediția a XXV-a a Festivalului de Dramaturgie Contemporană, eveniment organizat de și la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov în perioada 24-30 noiembrie. Dialogul nostru, care a atins mai multe teme, s-a purtat la scurtă vreme după ce UNITER a decis să schimbe metoda de a face nominalizări pentru premiile acordate în cadrul Galei UNITER, înlocuind un juriu cu membrii AICT-ului.
Recent anunțata decizie UNITER, care invită toți membrii AICT să facă opțiuni pentru Gala UNITER, opțiuni în urma cărora se vor avansa nominalizările, a aprins spiritele în ultimele zile. Tu ce părere ai?
E foarte simplu. Povestea e nefirească. Deși fac parte din Senatul UNITER, n-am fost la ședința respectivă, pentru că pregăteam Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Brașov, în desfășurare acum, când stăm de vorbă. Am aflat relativ târziu de hotărâre și am fost surprins. Mi se pare total greșită. Să facem demonstrația pe scurt. Dacă plecăm de la principiul indiscutabil 1 vot = 1 vot, ar trebui să vedem dacă e valabil în situația dată. Or, fiind eu om care a făcut multă matematică, îmi dau seamă că nu e valabil. Pentru a fi, ar trebui să îndeplinească cel puțin două condiții: 1. Numărul de evenimente votate să fie același și toți votanții să vadă același număr de spectacole. 2. Toți votanții să vadă aceleași spectacole. O a treia condiție ar trebui să fie 1 vot = 1 competență. În situația dată, aceste condiții, evident, nu funcționează. Cu tot respectul pentru membrii AICT, mi-e greu să cred că toți sunt la fel de competenți. Spunând asta, mă bazez și pe istoria juriului de nominalizare desemnat de UNITER. Există o mulțime de membri AICT care n-au făcut parte niciodată din acest juriu. Înseamnă că n-au fost considerați competenți, din moment ce n-au fost aleși niciodată pentru juriu.
Dincolo de logică, ne lovim de realitate. Ea ne arată că majoritatea cronicarilor de teatru sunt grupați în general în jurul Bucureștiului, așa că teatrele de acolo, independente și de stat, ar fi discriminate pozitiv. Ne mai arată că ține și de condițiile financiare, diferite de la teatru la teatru. Nu înțeleg ce vină are un director de teatru care nu are un buget care să-i permită să cheme cât mai mulți cronicari să-i vadă spectacolele.
Ce vină are un regizor/scenograf/ actor etc. care lucrează un proiect într-un teatru care nu are bani să plătească transport, masă, cazare pentru cât mai mulți cronicari? Ce vină au cronicarii că n-au timp/chef/bani să se ducă acolo unde sunt invitați? Foarte mulți dintre ei nu trăiesc din cronica de teatru, deci evident că nu au mereu timp să vadă tot ce e semnificativ. În concluzie, dacă se va rămâne la acest sistem de jurizare, nu va fi vorba despre cel mai bun spectacol/ actor/ regizor etc, ci despre cel mai vizionat spectacol etc. E total inechitabil. Disipându-se, responsabilitatea devine nulă. De altfel, am și scris o scrisoare către membrii Senatului UNITER în care am explicat aceste lucruri. Nu știu dacă va avea vreun efect. Vom trăi și vom vedea. Mă tem însă că mizele devin din ce în ce mai mici în această Gală, ceea ce e periculos.
Din păcate, oamenii de teatru de la noi vorbesc mult pe la colțuri, dar nu sunt în stare să se adune și să facă un proiect coerent. Fără așa ceva, funcționează numai inerția.
Dacă nimeni nu face o Gală paralelă…
E greu să se întâmple așa ceva în România. Din păcate, oamenii de teatru de la noi vorbesc mult pe la colțuri, dar nu sunt în stare să se adune și să facă un proiect coerent. Fără așa ceva, funcționează numai inerția.
La Brașov, reabilitarea teatrului e gata. S-a schimbat cumva viața de director?
Clădirea teatrului a fost reamenajată, adică am atins un mare obiectiv. A durat destul, dar în cazul ăsta lucrurile s-au făcut inteligent, etapizat, ceea ce e performanță, nu ca în alte teatre, unde reabilitarea n-a ieșit așa cum s-a dorit. Altfel, viața de director e ca peste tot: cu momente bune, cu obiective importante atinse și cu dezamăgiri, firește. Totul pornește de la sistemul legislativ anacronic, care împiedică efectiv performanța și premierea ei, care ar trebui să stea la baza oricărei activități artistice. Or, asta nu se mai întâmplă de mult și din vina oamenilor de teatru, care comentează, dar nu fac nimic coerent. Nu vreau să pară că un director de teatru e o victimă – nu te obligă nimeni să fii. Cred că în toți anii ăștia principala mea calitate, ca director, este că nu mi-am dorit morțiș acest scaun și am spus ce și când am avut de spus, indiferent de adversar – Primăria Brașov, un critic, Senatul UNITER etc. Cel mai important nu e că am câștigat sau am pierdut, ci că am conștiința faptului îndeplinit și credința că lupt pentru niște principii. Pe de altă parte, observ cu tristețe că vocea directorului de teatru lipsește din peisajul de la noi, unde se uită mereu ceva esențial: directorii de teatru sunt producătorii spectacolelor din România. Vrând, nevrând, ei nasc an de an peisajul teatral, cu bunele și relele lui. Plătesc un timbru teatral, sumă care merge la UNITER. Vocea lor ar trebui să se audă și să fie luată în seamă. Ar trebui să existe o asociație a lor. La un moment dat, m-am străduit să adun energiile să facem așa ceva, dar am obosit și nu s-a mai întâmplat. Dar cred în continuare că ar trebui făcut.
Observ cu tristețe că vocea directorului de teatru lipsește din peisajul de la noi, unde se uită mereu ceva esențial: directorii de teatru sunt producătorii spectacolelor din România. Vrând, nevrând, ei nasc an de an peisajul teatral, cu bunele și relele lui. Plătesc un timbru teatral, sumă care merge la UNITER. Vocea lor ar trebui să se audă și să fie luată în seamă.
Ce mai lipsește, în afară de această voce?
Un sistem legislativ adaptat vremurilor și bazat pe dorința de performanță și de răsplătire a ei. Și primul lucru nu e salarizarea, deși ea este un aspect vital, ci renunțarea la contractele pe viață în teatru. Câtă vreme ele vor exista, lucrurile vor merge foarte, foarte greu. Managementul teatral e foarte slab. Marota că nu sunt bani în teatre e falsă, cu precizarea că bugetele diferă, cum e și firesc, de la un teatru la altul. Vedem prea multe spectacole proaste în care s-a investit enorm și nimeni nu răspunde pentru asta…
Dar în plan artistic? Montezi în continuare în diferite teatre. Ce se vede de acolo?
Că nu există nicio coerență. Lucrurile importante care se întâmplă se întâmplă conjunctural. Un regizor inspirat – în România sunt câțiva, nu destui – se întâlnește cu o trupă bună și, în funcție de înțelegerea cu directorul, poate să-i iasă un spectacol important. Dar nu există niciun sistem, totul e la voia întâmplării, ca în România. Imaginea teatrului românesc este imaginea în miniatură a României. Un teatru sănătos ar trebui să se bazeze pe o dramaturgie sănătoasă, cum se întâmplă în Europa. Or, la ora asta se scriu destule piese la noi, dar calitatea încă n-a ajuns unde ar trebui. E un proces normal, pe un trend bun: s-au făcut progrese, apar texte importante, dar prea puține foarte importante. Văduvită de posturi în teatrul de stat, tânăra generație se mișcă binișor în zona independentă. Când ajung în teatrele de stat, unii dintre acești tineri pot face lucruri foarte bune.
Imaginea teatrului românesc este imaginea în miniatură a României. Un teatru sănătos ar trebui să se bazeze pe o dramaturgie sănătoasă, cum se întâmplă în Europa. Or, la ora asta se scriu destule piese la noi, dar calitatea încă n-a ajuns unde ar trebui.
Plusuri există?
Paradoxal, sunt o mulțime de oameni talentați în breaslă și în fiecare an fac treburi frumoase, poate prea puține pentru câte premiere sunt în România. Nu e cazul să ne plângem foarte tare. Există soluții, dar noi suntem incapabili să ne adunăm și să rezolvăm problemele. Dezbinarea e prea mare, orgoliile sunt uriașe, timpul nu e de ajuns.
Schimbând registrul, cariera ta de regizor în ce etapă se află?
Eu fac parte din regizorii care cred că textul e important. Nu cred în teatrul pentru care textul e pretext. Mă regăsesc în filiera teatrului de artă, așa cum l-a definit Strehler. Prin urmare, caut texte importante, contemporane sau clasice, cu gândul de a le pune în valoare, de a descoperi adâncimi, de a elimina clișeele (mai ales în textele clasice). Mă interesează ca publicul să se emoționeze, să râdă sau să plângă. Nu în ultimul rând, când aleg un text și un teatru, optez întotdeauna pentru distrubuție în funcție de posibilitățile trupei. Nu mă număr printre regizorii care fac unele spectacole doar ca să le treacă în CV, ignorând specificul unei trupe și al unui oraș.
Eu fac parte din regizorii care cred că textul e important. Nu cred în teatrul pentru care textul e pretext. Mă regăsesc în filiera teatrului de artă, așa cum l-a definit Strehler. Prin urmare, caut texte importante, contemporane sau clasice, cu gândul de a le pune în valoare, de a descoperi adâncimi, de a elimina clișeele. Mă interesează ca publicul să se emoționeze, să râdă sau să plângă.
Se schimbă nevoile spectatorului odată cu societatea în care trăim sau rămân aceleași?
E firesc să se schimbe, așa cum se schimbă ciclic stilul de joc. Managerii care nu țin cont de schimbări conduc teatre în care sălile sunt goale. Publicul înseamnă mai multe categorii și ele sunt importante pentru alcătuirea repertoriului. Dacă cineva ar avea tenacitatea să ia repertoriile teatrelor de la noi și să le analizeze în relație cu numărul spectatorilor de acolo, s-ar putea trage concluzii interesante.
Experiența vie, directă, a spectacolului de teatru poate vorbi pe limba copiilor, a adolescenților crescuți cu tableta în brațe? Are teatrul puterea de a-i atrage în sală?
Există marea prejudecată că acești copii sunt mai proști, ca s-o spunem direct. E o mare greșeală: ei sunt doar diferiți. Ideea este să identifici diferențele și să găsești calea pe care ajungi la ei, iar teatrul chiar poate fi această cale. Depinde de cei care fac teatru să ajungă la ei. Pe de altă parte, educația trebuie să fie cumva convergentă cu efortul oamenilor de teatru. Până la urmă, oricât am fi de democrați, teatrul și arta în general nu sunt chiar pentru oricine. În lipsa educației, problema nu se mai pune. Ce poți face, dacă vorbești cu un perete? Interesul lor ar trebui să se nască în școală, care are nevoie să se adapteze la nevoile acestor tineri, problemă mondială, de altfel. Nu mă tem deloc de adolescenții de azi, al căror nivel de inteligență nu este deloc inferior nivelului inteligenței noastre din adolescență. Ei pur și simplu au alt tip de inteligență. Nouă ne place să ne idealizăm trecutul, timpul nostru și pe noi înșine, ține de natura umană…
Apropo de trecut, pe tine ce te-a făcut să alegi teatrul, student fiind la Politehnică?
După ce am fost olimpic la matematică în liceu, apoi am mers la Facultatea de Electronică și Telecomunicații. Se întâmpla în anii ’90 și visul meu era să fac teatru. Dar nu din dragoste de teatru, ci din dragoste de film la momentul ăla! De la Brașov să ajungi la București, la ATF, părea ceva atât de îndepărtat… Nu credem că voi fi vreodată acolo, era doar o dorință ascunsă. Apoi am ajuns în București la student la Electronică și în primii doi ani am văzut 90% din spectacolele de atunci. Imediat după Revoluție s-au făcut multe spectacole bune.
Și visul a existat mai departe?
Și n-a mai fost atât de departe. Am fost admis la ATF primul. Apoi, lucrurile au curs firesc, s-au așezat bine. Am avut norocul de a fi la clasa lui Valeriu Moisescu, unul din marii pedagogi și regizori de la noi. A fost o întâlnire de destin. Și totul a venit de la sine. N-am fost niciodată un încrâncenat, nu mi-am dorit să mut munții, să revoluționez arta teatrală de pe planetă… Au contat premiile câștigate la începutul carierei, căci astfel mi s-au deschis ușile. Între timp, la 27 de ani, am devenit directorul acestui teatru, tot dintr-o întâmplare și, cumva, tot fără dorința mea. La momentul respectiv se dăduse un concurs pentru acest post, dar nu mă prezentasem, deși actorii mă rugaseră, pentru că mi se părea prea mult pentru mine, după ce montasem doar două spectacole aici. La al doilea concurs m-am înscris, cedând insistențelor, și l-am câștigat. Nu-mi pare rău că am decis așa. Sunt sigur că s-au schimbat multe în bine la teatrul din Brașov.
De exemplu?
Întotdeauna e loc de mai bine, bineînțeles. Dar în anii aceștia am atins câteva obiective importante. Unele se pot spune acum, altele se scriu după ani, în memorii, pentru că viața unui teatru nu e ce se vede din exterior, nu e nici suma calității spectacolelor lui. Există o parte nevăzută a aisbergului. Un teatru de la noi depinde mult de relația cu principalul ordonator de credite etc. Sunt lucruri care nu se văd, dar în această parte nevăzută stă, de cele mai multe ori, calitatea unui teatru.
Există marea prejudecată că acești copii sunt mai proști, ca s-o spunem direct. E o mare greșeală: ei sunt doar diferiți. Ideea este să identifici diferențele și să găsești calea pe care ajungi la ei, iar teatrul chiar poate fi această cale. Depinde de cei care fac teatru să ajungă la ei. Pe de altă parte, educația trebuie să fie cumva convergentă cu efortul oamenilor de teatru. Până la urmă, oricât am fi de democrați, teatrul și arta în general nu sunt chiar pentru oricine. În lipsa educației, problema nu se mai pune. Ce poți face, dacă vorbești cu un perete?
Directoratul nu a însemnat, la tine, neglijarea carierei de regizor.
Dacă pare așa, e bine. De fapt, rămânând director la Brașov, am și pierdut. Artistic și financiar. În fiecare an, ca să fiu aici, a trebuit să renunț la proiecte în alte teatre, din cauza lipsei de timp. Am pierdut niște posibilități, să zicem. Nu știu dacă sunt sau nu mulțumit de mine. Un artist nu se poate mulțumi niciodată. Poate că eu însumi sunt cel mai aspru critic al meu. Mă interesează destul de puțin cum se vede din exterior, dar nici nu ignor asta. Atâta timp cât am oferta de a monta în teatre importante, atâta timp cât încă îmi permit să refuz, sunt mulțumit. Convingerea mea este că cei mai importanți critici ai unui regizor sunt actorii cu care lucrează. Oriunde m-am întors să lucrez, oamenii au fost fericiți. Câtă vreme asta nu se schimbă, psihicul meu are o plasă de siguranță foarte solidă.
Ca regizor și director de teatru care a adus câțiva regizori foarte tineri să monteze la Brașov, crezi că se poate vorbi despre o criză de regizori la noi, cum susțin destule voci din breaslă?
Da. Acum sunt vreo zece regizori care contează și lucrează în toată țara. Sunt și alții, dar montează mai puțin și vizibilitatea lor e mai mică. Cei zece amintiți au peste 40 de ani. Din spate nu pare să vină nimic important, în ultimii zece ani nu am avut senzația că s-a descoperit vreun regizor tânăr de forță, demn de luat în seamă. Vina este, desigur, a școlii de regizor și ne întoarcem la sistem etc. Calitatea școlii se vede în absolvent. Dacă la actorie contează enorm talentul înnăscut și lucrurile se mai pot fura, la regie e mai complicat. Aici contează mult abilitățile care țin de meserie și ele se formează. Pe lângă talent, regia presupune o știință, o meserie, o spun toți regizorii mari, precum și o cultură cât mai dezvoltată cu putință. Când abilitățile se predau în facultate de atâția nonpracticieni, tinerii regizori rămân cu carențe mari. Și asta se vede. Există o criză de regizori, ea încă nu se simte clar, dar se va simți. Parcă a apărut o ruptură, la nivelul calității, între regizorii de 40 de ani și cei care vine din urmă. La actorie și la scenografie am senzația că lucrurile stau destul de bine. Cât despre critică, n-are rost să vorbim, pentru că ea nu există. Numele importante sunt mult mai puține decât cele de regizori. Neîncrederea artiștilor în critici, câteodată recunoscută, câteodată ascunsă, a apărut din cauza criticilor, care s-au pus singuri în această situație. Dacă nu-și vor clarifica statutul, vocea lor va conta din ce în ce mai puțin, ceea ce ar fi o pierdere. În teatru, vocea criticii este extrem de importantă și toți creatorii au nevoie de ea. Mingea e acum în terenul criticilor de teatru.
Acum sunt vreo zece regizori care contează și lucrează în toată țara. Sunt și alții, dar montează mai puțin și vizibilitatea lor e mai mică. Cei zece amintiți au peste 40 de ani. Din spate nu pare să vină nimic important, în ultimii zece ani nu am avut senzația că s-a descoperit vreun regizor tânăr de forță, demn de luat în seamă. Vina este, desigur, a școlii de regizor și ne întoarcem la sistem etc. Calitatea școlii se vede în absolvent.
De ce natură ar fi problemele?
De etică profesională și de competență în primul rând, potrivit opiniei generalizate. Și am senzația că semnalele, care sunt foarte mult, ajung greu la urechile criticilor, care sunt conștienți de statutul precar de acum. Inerția e imensă, dezbinarea o știm, fiecare încearcă să se salveze pe propriul drum. În plus, criticii sunt rupți și de realitatea teatrelor. Aud cu surprindere păreri din care îmi dau seama că ei nu înțeleg cum funcționează administrativ un teatru. În ADN-ul criticului de azi vedem prea multă estetică și prea puțină practică. Nu e suficient să vezi spectacole și să scrii despre ele, treabă oricum complicată. Am avut cronici pozitive care nu m-au ajutat cu nimic pentru că nu lasă nicio idee, nicio urmă, pentru cei care vor citi peste ani despre cum era spectacolul respectiv. Una e să pui un diagnostic corect și alta e ca din acea cronică cineva să înțeleagă peste ani niște gânduri regizorale, performanța unui actor etc… Despre scenografie nu amintesc, că despre ea nu scrie nimeni sau o expediază în două epitete. Iar muzica de spectacol nu primește nici măcar atât.
Ca artist, crezi în posibilitatea obiectivității criticului?
Cred în criterii de bază care, dacă s-ar aplica, ar duce la o percepție corectă a lucrurilor. Picasso e un pictor important, chiar dacă nu-ți place sau chiar dacă nu-ți spune nimic. Există însă, la noi, o rigiditate periculoasă. Criticii nu sunt expuși, din păcate, cum sunt regizorii sau actorii. Poate că ar avea mai multă responsabilitate, dacă ar fi mai expuși.
Picasso e un pictor important, chiar dacă nu-ți place sau chiar dacă nu-ți spune nimic. Există însă, la noi, o rigiditate periculoasă. Criticii nu sunt expuși, din păcate, cum sunt regizorii sau actorii. Poate că ar avea mai multă responsabilitate, dacă ar fi mai expuși.
Acum de exemplu, când e în desfășurare un festival de dramaturgie, organizat de teatrul pe care-l conduci, e importantă prezența criticilor și contează ce vor scrie ei? Dar festivalul, pe de altă parte, în ce fel contează pentru comunitatea locală?
Noi facem acest festival pentru publicul din Brașov. Mai ales în provincie, cine-și propune să facă festivaluri de teatru pentru oamenii de teatru face o mare greșeală. Ele se adresează comunității locale, care de cele mai multe ori finanțează evenimentul. Un festival bine făcut, care aduce public în sălile din provincie, rămâne un vehicul important de atragere de spectatori la spectacolele din repertoriul respectivului teatru. Așa unii își mai aduc aminte că există teatru. La noi, festivalul a adus oamenii înapoi în sală. Când am devenit director, era o mare lipsă de spectatori, teatrul raporta anual în jur de 13 000 de plătitori, pe când acum am ajuns la 40 000. În plus, un festival ridică și calitatea publicului, care are ocazia să vadă anumiți artiști, nu numai numărul spectatorilor.
Print