„Clepsidra” de Nichita Stănescu

Dacă simt că te grăbești

și asta

prin puținul aer care-l respirăm,

îmi declini culoarea-n pasta

umbrei atârnând de ram.

Și mă las în neîncrederi

ondulat și mult suit

precum verdele în iederi

suspinânde spre zenit.

 

Ca și cum aș merge peste

clar albastrul înnorat

al privirilor celeste

și cu capul îngropat

ținând ochiul în călcâie

și tot mersul lângă tâmple

O, clepsidra mea dintâie

răsturnând ce-o să se-ntâmple

și curgând de jos în sus

lung și greu nisipul suplu

și smulgând dintr-un apus

pururi răsăritul dublu.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.