Singură, străină, speriată, cu o valiză plină de baloane colorate pe care să le transforme în animale şi basme frumoase, Nadia îşi caută locul în New Yorkul cu clădiri şi vise mari. Un clown cu viză falsă şi inocenţă netrucată speră la şansa ei la fericire departe de casă. Câţi emigranţi cu acte mai mult sau mai puţin legale nu au început la fel? Istoria pare că se repetă cu fiecare curajos care joacă totul pe cartea înstrăinării, lăsând în urmă un trecut ce se cere a fi uitat.
Ştim cu toţii povestea din piesa “Viză de clown” a Savianei Stănescu. Visul american, ţara tuturor posibilităţilor, democracy, liberty, popcorn şi Coca-cola. Locul unde ai dreptul la fericirea de a îndura. Unde umilinţa şi extenuarea sunt valuta forte în care se plătesc ratele ipotecii pe normalitate. Ştim că destinul celor doi clowni din estul Europei, Nadia şi Boris proaspăt botezaţi Ginger şi Steve, va fi hotărât de o lume atroce în care un dolar e un dolar şi fiecare posesor de Green card îi cunoaşte foarte bine valoarea. Nu e loc pentru surprize; autorităţile vigilente caută să te expulzeze, oamenii de bine te ajută până la proba contrarie, banii se câştigă cu multă muncă, chiria trebuie plătită, joburile sunt greu de găsit, iar ziua de mâine există doar în măsura în care dinţii strânşi nu cedează şi genunchii se încăpăţânează să rămână tari.
Spectacolul montat de Alexandru Mihail la Teatrul Odeon urmăreşte parcursul acestor aliens with extraordinary skills într-un spaţiu în care convenţia teatrală pune sub lupă viaţa interioară a peronajelor. Decorul creat de Vladimir Turturică, sugestiv şi generos prin spaţiile de joc create, o sală de aşteptare cu scaune albastre, cabine de telefon şi bare rotative de la metrou, este o metaforă exactă a stării precare de nesiguranţă perpetuă. O lume impersonală, confortabilă, colorată, dar rece şi atroce în care munceşti sârguincios aşteptând să tragi lozul cel mare. Montarea mizează pe impactul convenţiei, însă tocmai convenţia este trădată prin lipsa preciziei şi a numitorului comun. Odată instaurat un cod, el trebuie urmărit cu consecvenţă şi dus până la capăt. Dacă un şofer de autobuz conduce un volan imaginar, de ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi într-un taxi? Dacă într-o scenă se vorbeşte de la un telefon în toată regula, de ce în următoarea convorbirea telefonică este imaginară? Jonglarea laxă cu aceste mici amănunte face ca atenţia să fie dispersată, iar nota generală imprecisă. Planul real şi cel imaginar se întrepătrund fizic foarte pregnant; intervenţiile celor doi agenţi de emigrări ca frici încarnate ale protagonistei se amestecă omogen cu întâmplările reale. Jocul de-a visul treaz funcţionează şi oferă dinamism, însă acţiunile scenice nu au nici hazul, nici dramatismul scontat.
Cheia generală în interpretarea actorilor pare a fi monocromia; fiecare personaj are în partitura sa o singură notă muzicală pe care actorii îşi permit variaţiuni în funcţie de carismă şi intuiţia proprie. Nicoleta Lefter este Nadia cea credulă şi infantilă. Aproape o fetiţă care încă mai crede în Moş Crăciun şi se joacă serios de-a viaţa. Cu multă sensibilitate şi căldură, reuşeşte să aibă şi autenticitate în pofida alintului constant. Marius Damian (Borat) reuşeşte prin naturaleţea interpretării să te apropie de personajul său. Îl crezi pentru că e viu şi sincer. Alexandru Papadopol (Bob) mizează pe energia sa, însă nu are măsură în dozarea parcursului. Zâmbetul epuizant şi agitaţia necontrolată îl ţin mereu în stare de alertă şi abia spre final descoperi nuanţe în acest joc în plin, nesusţinut însă interior până atunci. Meda Victor (Lupita) are două atu-uri importante: prezenţa scenică şi expresivitatea. Lipseşte, însă, gândul coerent care să căptuşească ceea ce spune pe scenă şi relaţia de tip “aici şi acum”. Ionuţ Kivu şi Relu Poalelungi ar trebui să funcţioneze într-un tandem perfect; să se completeze realizând un personaj cu conştiinţă comună. Cele două feţe nu aparţin, însă, aceleiaşi monede, iar sincronizarea imperfectă dintre structurile lor se resimte. E nevoie de mai multă precizie şi de corelare a ritmului interior.
Chiar dacă deznodământul e previzibil, chiar dacă ştim că ştim de la bun început, avem nevoie de emoţie, de haz, de poveşti de viaţă. E păcat ca umorul să se piardă între două replici expediate, între care nu ai timp să asimilezi intenţia. Ai putea să crezi în drama reală a personajelor dacă ai fi lăsat de convenţie să empatizezi cu ele. Emoţia se creează foarte rar din formă. Iar când aceasta nu este perfectă, fondul este cel care contează până la urmă. Rămâne un sentiment de neîmplinire, chiar dacă paharul este, totuşi, pe jumătate plin.
“Viză de clown” este un spectacol care poate emoţiona. Dacă reglajele fine vor funcţiona, iar ritmul va căpăta consistenţă, există premisele unor momente care să nu te lase să pleci acasă doar cu gândul la cină. Tânăra cu valiza ticsită de baloane colorate, pierdută în zgomotul oraşului cu clădiri înalte are de spus o poveste despre viaţa aşa cum e ea. Şi are dreptul la şansa de a fi fericită.
Teatrul Odeon din Bucureşti
VIZĂ DE CLOWN, de Saviana Stănescu
Traducere coordonată de Iulia Popovici
Regia: Alexandru Mihail
Scenografia: Vladimir Turturică
Distribuţia: Nicoleta Lefter, Marius Damian, Alexandru Papadopol, Meda Victor, Ionuţ Kivu, Relu Poalelungi
Foto Octavian Tibar
Print