Doi câini pe nume Ică şi Norica merg cuminţi pe trotuarul de lângă Liceul Lazăr, la capătul unor lese care ajung în mâinile unei mogâldeţe de om. E seara, târziu, burniţează, iar de sub gluga matlasată strălucesc lentilele unor ochelari cu rame groase, negre. Cu paşi mari, mult prea mari pentru aşa o statură mărunţică, silueta însoţită de cei doi prieteni trece pe lângă mine grăbită. Era 2008. În 2014 am făcut pentru prima dată îngeri în zăpadă la 26 de ani, în Cişmigiu, iar amprenta pe care am lăsat-o nu a rămas singură – i-a stat alături urma de înger în miniatură săpată în zăpadă de aceeaşi siluetă delicată a Cocăi Bloos.
O ştiam deja din filme când am văzut-o prima dată pe scenă. Mă făcuse deja să plâng doar cu câteva cuvinte îngânate ca un cântec de copii în „Magnatul”; din toată distribuţia numeroasă şi valoroasă, după aproape două ore de poveste a personajelor principale, am ieşit din sala îngheţată de cinema din centrul Piteştiului cu figura sa blajină în rolul unei femei cu minţile rătăcite. Au trecut mai bine de cincisprezece ani de atunci dar ţin minte perfect acea apariţie şi acea emoţie. În „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, m-a copleşit cu o puritate ca de copil, în „După-amiaza unui torţionar” cu o forţă şi o tristeţe ascunsă în spatele lentilelor negre ale femeii oarbe şi voluntare. În „Patul conjugal” seriozitatea asumată cu fanatism aproape stârnea inevitabil un umor paradoxal şi pervers. Şi o ştiam şi din spectacolele de teatru tv de luni seara, din „Invitaţie la castel” şi din „Doamna ministru” în care un boţ de lumină strălucea în rolurile mici pe care le interpreta. O ştiam. Dar nu o iubeam… încă.
Am intrat pe scena Teatrului Odeon unde erau amplasate gradene pentru spectacolul „Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele”, montat de Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ. Locurile erau deja ocupate, iar eu intrasem cu mare noroc arătând carnetul de student după ce îmi ocupasem din vreme locul strategic de aşteptare. Era primul meu FNT. M-am bucurat să găsesc o perniţă la picioarele celor din primul rând şi atunci am văzut-o. Femeia aceea mărunţică, pe care o ştiam, cu o rochie roz de casă şi o basmăluţă verde pe cap înainta cu grijă şi seninătate printre cei care stăteau pe scaune şi îi întreba dacă nu cumva vor să doneze sânge. „Donaţi sânge?” e întrebarea pe care mi-a adresat-o şi mie şi de atunci o iubesc. Am râs şi am plâns atunci, la acel spectacol, cum nu cred să mai fi păţit. Şi m-am bucurat de o întâlnire de preţ cu o actriţă pe care simt că o pot face mică-mititică atât cât să o pun în suflet şi să o port mereu cu mine. La ieşirea din sală „m-am pierdut” prin teatru şi am mai intrat peste o oră şi la următoare reprezentaţie ca să mă mai bucur încă puţin şi să o mai aud încă o dată cântând într-o engleză învăţată fonetic „The girl I love is gone” şi să o mai aplaud o dată cu inima şi cu palmele înroşite.
Coca Bloos este un om rar. Cu o sensibilitate ieşită din comn, o politeţe nefabricată, modestie autentică, umor sănătos, o bogăţie de poveşti trăite şi citite, o mirare plină de duioşie în faţa gesturilor mari, o credinţă convinsă, dar încercată de gândurile unei intelectuale serioase, cu o paradoxală bucurie pe care o oferă celor din jur cu costul unei tristeţi pe care o adoarme doar din când în când, atât cât să îi fie suportabilă, cu o iubire netrucată pentru animale, cărţi, oameni şi Dumnezeu. Aşa am cunoscut-o eu pe Coca Bloos, cuibărită într-un fotoliu moale, în faţa unui perete căptuşit de cea mai frumoasă bibliotecă plină de cărţi bune şi citite temeinic.
Coca Bloos este o actriţă rară. Cu o forţă de transformare unică şi cu o seriozitate ca de general de infanterie. În rolul lui Danaos, rasă pe cap, cocoşată, cu barbă de ţap şi sânii goi a intrat în Olimpul teatrului mondial odată cu „Danaidele” lui Purcărete. Nu a vrut să o joace pe Elena Ceauşescu, dar a făcut-o atât de asumat şi fără nicio ostentaţie, cu credulitate şi inocenţă aproape, încât rolul i-a adus Premiul UNITER în spectacolul regizat de Alexandru Tocilescu la Teatrul Mic. Şi a avut curajul de a juca într-un one-woman show pe scena din barul cu mult fum de la Green Hours şi a fost, chiar a fost Ofelia în „Ich bin Ofelia”. Şi nu a vrut să fie Mephisto pentru că i-a fost frică; „Toţi actorii îşi fac cruce când intră în scenă. Eu cum să îmi fac cruce înainte să îl joc pe el?” aşa a spus cu toată sinceritatea şi luciditatea.
Am avut norocul să o văd pe scenă, să îi pot re-re-re…-revedea rolurile din filme, să o cunosc şi să o ascult şi să o privesc. Într-o lume în care modelele şi-au pierdut orice semn şi aproape că nu mai ştim că avem nevoie de ele, Coca Bloos este un mentor tăcut de la care am învăţat prin puterea exemplului ce înseamnă seriozitatea şi smerenia netrucată în faţa profesiei. Şi decenţa, şi puterea de a îndura, şi iubirea de animale, cărţi, oameni şi Dumnezeu.
Print