Colea Răutu, actorul corect

Acum aproape un secol, la început de iarnă şi la sfârşit de noiembrie, în 1912, se năştea în Limbenii Noi, un sat din Judeţul Bălţi, aflat azi în Republica Moldova, un copil oarecare, pe numele lui Nicolae Turkovschi. În aceeaşi zi, venea pe lume într-un Bucureşti european o fetiţă care avea să cunoască gloria ca actriţă. Mai târziu, cei doi prunci născuţi sub o stea norocoasă aveau să cunoască gloria şi bucuria scenei sub numele de Colea Răutu şi Dina Cocea.

La început  fost cinematograful

Fiu al unui polonez iubitor de cai şi al unei românce din neamul de răzeşi ai lui Ştefan cel Mare, Colea va îndrăgi, la început, caii, filmul şi sportul, mai exact fotbalul. Pe vremea când era elev la Licrul Militar „Regele Ferdinand” din Chişinau, se refugia la cinematograf, uneori de dimineaţă până seara, şi de multe ori la acelaşi film. Astfel se întânea, devreme, cu propriul destin.

Ajuns în curând la Bucureşti, soarta îi netezeşte drumul spre „scândură”. Mai întâi, devine corist la Teatrul de Operă, după ce fascinează juriul cu un glas matur, deoptrivă puternic şi blând. Junele timid şi natural, dornic de joacă şi glorie, ajunge să-l dubleze pe tenorul Ion Dacian însuşi. Devine, astfel, solist vocal. Apoi face ucenicie în trupa lui Tănase şi joacă la Teatrul „Cărăbuş”. După ce a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, s-a prefăcut iute într-un actor cu un potenţial apeciat de mai toţii oamenii de teatru ai vremii. Aşa că, în 1934, îşi începe adevărata carieră de slujitor al Thaliei la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, la Teatrul de Stat din Piteşti şi la celebrul Teatru Giuleşti din urbea lui Bucur.

Intuiţie şi încă ceva

Trecut de 40 de ani, îl joacă în Giuleşti pe Ion Sorcova din „Domnişoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu, în regia lui Horea Popescu şi farmecă deopotrivă publicul larg şi specialiştii. Actorul îşi confirmă calităţile la fiecare spectacol şi păşeşte pe toate scenele de renume din ţară şi din capitală aproape trei sferturi de secol. În 1989, Colea Răutu îi mărturisea profesiunea de credinţă Irinei Coroiu, într-un interviu publicat în numărul 1 al revistei „Cinema”:„ (…) există actori culţi şi actori cultivaţi, actori cerebrali, care-şi construiesc personajele pe criterii logice. In­tuiţia însă cred că funcţionează într-o sferă limitată de situaţii: în viaţă, ca şi în artă. În cazul unei întâlniri sau în cazul unei confruntări. De intuiţie poate fi vorba la un operator care filmează un meci şi-şi îndreaptă camera spre traiectoria posibilă a mingii. Dar ca să creezi un personaj doar din intuiţii nu cred că se poate. Bine­înţeles, dacă ai fantezie, poţi începe să-l conturezi, dar tot trebuie să fi existat, în prealabil, nişte minime repere: de lectură, de documentare – ca să poţi broda apoi o biografie pe porţiunea ta de text!”

Afirmând o concepţie sănătoasă, sigură, despre actul artistic, Colea Răutu a fost, în primul rând, un perfecţionist. A căutat permanent să elimine să „facă” mai bine, să elimine orice notă stridentă, chiar dacă numai de el simţită. A abordat zeci de roluri pe scenă, şi după 1950, pe peliculă, şi-a făcut întotdeauna temele, studiind şi neîncrezându-se în puterea miraculoasă a intuiţiei. A crezut în ideea de corectitudine pe scenă şi astfel şi-a conceput rolurile, fiind încredinţat că aceasta este calea dreaptă, infailibilă, spre verosimilitate şi spre profesionalism, cale pe care a descoperi-o devreme şi pe care a urmat-o până la sfârşit. Talentul? E indefinibil, spunea actorul, e „necunoscuta care-l deosebeşte pe artist de meseriaş”.

A făcut roluri de neuitat (Nichita în „Puterea întunericului” de Tolstoi etc.), a lansat melodii intrate în memoria colectivă şi rămase în imaginea Bucureştiului dintr-un veac chinuit („Hai, coşar, coşar!”, „Mica maimuţică”. „Coli, colea, acolo, oho”, „polua în seara aceea, doamnă” sau „Anticarul”), a jucat în peste 80 de filme, în care a tăcut, a  vorbit, a urlat, s-a luptat, a iubit, a râs şi a plâns.

Mereu altfel jumătate de secol

În 1954, a jucat în „Desfăşurarea”, ecranizarea nuvelui omonime a lui Marin Preda, iar doi ani mai târziu a făcut un rol memorabil, interpretându-l pe Pintea jandarmul în „Moara cu noroc”, ecranizarea după nuvela clasică a lui Slavici. După care au urmat zeci şi zeci de roluri, pe care către sfârşitul vieţii nici nu le prea mai ţinea minte. Criticul de film Tudor caranfil a suprins cel mai bine calităţile care i-au adus un portofoliu de invidiat în filmul românesc: „autenticitatea austeră”, „economia de mijloace” şi „forţa expresivă”. Nu s-a repetat niciodată, nu a căzut în manierism, nu a apelat la un arsenal fix de mijloace sau la „trucuri”, şi-a lucrat neîncetat interiorul şi exteriorul, astfel încât cel din urmă să-l slujească pe cel dintâi. Iată câteva dintre filmele cele mai cunoscute în care a jucat: „Moara cu noroc”, „Bijuterii de familie”, „Setea”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Răscoala”, „Haiducii lui Şaptecai”, „Mihai Viteazul”, „Zestrea domniţei Ralu”, „Toate pânzele sus!” (serial TV), „Războiul de independenţă”, „Ultima noapte de dragoste”, „Triunghiul morţii”.

Ultimul spectacol

„Este un actor cu totul şi cu totul ieşit din comun, o apariţie bărbătească dură, puternic marcată de fizionomia sa, cu trăsăturile unui om care ascunde multe surprize. Cînd îl cunoşti, în ciuda durităţii sale la apariţie, descoperi că are un suflet de copil”, marturisea Ion Cojar, şi el plecat dintre noi curând, pentru „Jurnalul Naţional”. Regizorul a semnat ultimul spectacol în care a jucat Colea Răutu, „Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, la Naţionalul bucureşteam, acum mai bine de un deceniu.

Colea Răutu s-a stins în mai 2008, la 95 de ani. S-a întâmplat în anul în care trecea în nefiinţă Dina Cocea, actriţa care se născuse în aceeaşi zi cu el. Din seria „necunoscutele destinului”.