Am avut cândva (dă-dămult… mai dă-dămult…) o dispută cu Valentin Silvestru legată, ca să zic așa, de procentul de hohot sănătos (ba chiar de prezența sau absența lui) la citirea/ascultarea unui text care s-ar revendica de la noțiunea de umor. Acum, peste timp, am senzația că amândoi aveam dreptate. Totuși, la ce se așteaptă cel ce cumpără un bilet la teatru, atunci când pe afiș stă scris: comedie? La un ceas sau două de bună-dispoziție hotărâtă, cu urmări asupra drepților, oblicilor și transverșilor abdominali („Puricele” lui Mălăele, de acum vreo douăzeci și patru de ani, de la Nottara, poate servi de exemplu), la tot atâta timp de zâmbete subțiri generate de rafinamente ale textului sau de complicități dinamice ale actorilor, consecințe ale unor vesele și subtile strategii regizorale, la plaje de râsu’-plânsu’, la scrâșnete care, de fapt, la sarcasm ar trimite și tot așa mai încolo?
Castigat ridendo mores, credeau străbunii latini, explicația gogoliană adăugându-se cu necesitate: De cine râdeți? De voi râdeți. Nu e de uitat, însă, că există și un râs „fără motiv”, produs, aș zice, de un „gâdilat plăcut al urechilor” ce ține mai degrabă de arta pentru artă, efect oarecum similar cu cel al alcoolului pentru inhibitorii cerebrali. În definitiv, ar fi culmea stupidității să cerem o acțiune morală și pătrunsă de patos social podgoriilor, livezilor de pruni, anasonului, pelinului sau fenicului. La fel și nu mai puțin nevoii definitoriu omenești de a râde. Restul chiar că e literatură…
În orice caz, în ultimii ani, râsul în teatru trăiește cam același destin cu al bancurilor de care era plină țara până în ’89: e rar și, de cele mai multe ori, când e, e fie forțat, fie instrumentat vulgar și trimis în ograda kitschului. Să fi râs prea mult înainte? Să nu putem face haz decât de/în necaz? Să fie o reacție generațională firească, deci căreia i se va răspunde în următorii zece-douăzeci de ani? Cert e că noile promoții de creatori de teatru nu par limpede preocupate de subiect dincolo de Alexandru Mâzgăreanu și Ada Milea. Încă o dată: este vorba despre comedia la care se râde de-a binelea și care, desigur, poate deschide ulterior și alte planuri și niveluri de înțelegere. Și nu mă refer aici la faptul că „îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”, cu tot dragul meu de Titu Maiorescu. Fiindcă reciproca e valabilă și, prin urmare, cercul e vicios (în pofida aparenței lui de perfecțiune), iar locul comun. E de analizat de ce generațiile mature sunt autoare de comedii varii, de la cele cu tentă medieval-mitologică, precum „Pilaf și parfumuri de măgar” sau „Cumnata lui Pantagruel”, ale lui Silviu Purcărete, la cele cu filon în secolul XIX românesc sondat de Alexandru Dabija, la comediile după texte shakespeariene ori caragialești ale lui Victor Ioan Frunză. Obligatoriu de notat excepționalele spectacole după „O noapte furtunoasă” și „Conu Leonida față cu reacțiunea” semnate de Anton Tauf, unele spectacole ale lui Cristi Juncu, umorul postmodern și hazul baroc ale lui Radu Afrim sau hohotul în răspăr al lui Teo Herghelegiu („Cu mâna pe ciocan”, „Cum se face”).
Lipsa preocupării/magnetismului la nivel regizoral (nu mă refer aici, încă o dată, la succesul bazat pe vulgaritate sau efecte ieftine și la o primă mână, abundente în special la televiziuni – vezi genul de umor Bendeac sau Gabriel Fătu de pe vremea răposatului OTV – pe scândură, propriu-zis, cred că am avut, în general, flerul necesar pentru a le evita) nu înseamnă că teatrul românesc duce lipsă de actori de comedie excepționali. „Nu mai avem noi actori de comedie ca…” (exemplele merg de la Birlic la Toma Caragiu, de la Jean Constantin la Constantin Tănase ș.a.m.d.) e o sintagmă la care nu mă mai opresc, o simplă prostie paseistă. Sentimentul epigonismului fiind poveste veche…
În context, demonstrațiile scenice de virtuozitate ale lui Vlad Zamfirescu trebuie neapărat amintite și luate cât se poate de în serios. Am văzut, anul acesta, două dintre creațiile sale, „Gigel”, de la Bulandra, și „Numitorul comun” care a avut recent premiera la Comedie. De observat, în primul rând, suportul textual foarte bine lucrat de Alexandru Popa, dramaturg cam de o vârstă cu regizorul și cu o excelentă știință a dozajului, a logicii narative și a construcției personajelor. Apoi, economia funcțională a decorului, de la spațiul gol din „Gigel” la fundalul de-a dreptul frumos propus de Cristina Florea și Georgiana Stoica în „Numitorul comun”. În sfârșit, ultima, dar în niciun fel cea din urmă, inteligența stabilirii distribuției.
„Gigel” este un text scris țintit pentru Gheorghe Ifrim, actor complet de comedie, posesor al unei ingenuități substanțiale, conștientizate și, deci, puse la treabă de fiecare dată cu o ingeniozitate specială. Multiplele puncte de suspensie propuse de Alexandru Popa generează prin actor un firesc dubitativ, pătruns de parapon și de omenesc, transformând personajul într-un navigator neprofesionist (întrucât cine e trăitor profesionist al propriei vieți?) pe ape agitate, atât cât să te pună pe gânduri și să amorseze întrebări existențiale benigne și de efect pentru martorul spectator. Căci această doamnă Bovary, în care se poate citi inclusiv primarul Vasile din „Las Fierbinți”, e fiecare dintre cei așezați comod în scaunele Studioului Space de la Bulandra și, mai apoi, mai toți ceilalți de pe strada Calderon, din orașul-capitală, de pe bătrânul continent etc. Trimiterile culturale din spațiul teatral sau din afara lui, prin paradox nominal, șarja polemică a succesului prin plâns, poveștile personale (ale actorului, ale dramaturgului – firește, nu asta contează) și toate celelalte conduc, pe nesimțite și pe hohotite (de râs, nu de plâns) către contrapunctul galeriei maeștrilor. Fiindcă da, respectând cu dozaj farmaceutic „lacrima”, abia atunci aceasta adună în sine întreaga energie necesară. Drum omenesc prin text ce salvează pateticul de ridicol: „Unii oameni… puțini… pot fi statui… rămânând oameni… pentru că altfel n-ar fi putut niciodată să ajungă statui…”
La Comedie, trei actori, asumându-și până la cel mai mic gest povestea (Nadiana Sălăgean, Marius Florea Vizante și Alexandru Ion), susțin, la rândul lor, știința și apetența întru comedie a lui Vlad Zamfirescu. O secvență „office”, un concurs de angajare, lasă liberă prezența aproape integrală a problematicii relaționale umane de acum și de aici (nu cred că numele personajelor era nevoie să trimită către un spațiu anglofon).
Biroul serviciului personal se găsește, probabil, într-o vilă veche, pe ferestrele căreia se vede o curte contemporană clădirii, în plină iarnă urbană. Un prim paradox printre încă multe altele ce se dovedesc, rând pe rând, în economia poveștii, iritante, suportabile, de uitat imediat, ba chiar tandre pe alocuri, într-un poligon al ipocriziei tehnicilor PR, într-un turnir de șiretenii comice încheiate, aș zice, aproape ionescian. Căci și acest concurs de angajare e o „Lecție”, dar altfel și, totodată, plauzibilă, în care fiecare personaj se străduie să „tragă preșul” de sub tălpile celorlalte două. Și aici detaliul gestual și utilizarea punctelor de suspensie sunt de o matematică ingeniozitate. „Virusul” candidat Mike provoacă/descoperă probleme care, până la urmă, sunt ale sistemului, dar să nu uităm că sistemul însemnăm oameni cu opțiunile lor sexuale, financiare, existențiale, cu back-ground-ul lor cultural. Numitul virus e și aglutinant, provocator de civism și solidaritate de conjunctură, nu degeaba constată Eugene: „El ne-a făcut noi”. Pe măsură ce povestea se îndreaptă către final, ițele se încurcă vesel, pentru a evita soluții cumplite, nu mai știm cine e homo și cine e hetero, cine e apt de a rămâne în serviciu și cine nu, cine cu cine e frate, amant, amic din copilărie etc.
Ce voiam să spun e că am fost la Bulandra și la Comedie, la spectacolele montate de Vlad Zamfirescu și am râs. Și am ieșit simțindu-mă teribil de bine. Răzbunat. Pregătit să fac față cotidienilor numitori comuni, cum ar veni. Să fie asta o reacție greșită? Un defect de constituție? Ale mele? Ale regizorului? Ale dramaturgului? Ale actorilor?
Print