Denumite şi „stele care fumegă” sau „şerpi de foc”, cometele nu erau semn bun într-un Mexic preistoric. Drumul le era urmărit de preoţi şi ghicitori, în încercarea de a prezice catastrofele. Se mai spune că, peste secole, în Imperiul Roman, un astfel de corp ceresc s-a arătat chiar înaintea morţii lui Cezar. Alta e însă credinţa personajelor din „Cometa”, piesă de teatru scrisă de contemporana Justine del Corte, autoare germană, cu origini mexicane şi austriece. Încrezători în steaua cu coadă, eroii îşi pun – rând pe rând – câte o dorinţă: fericire, bani, bărbaţi, vin, fericire… Sub semnul căutării fericirii stă şi spectacolul Teatrului „Regina Maria” din Oradea (deja a cincea premieră din actuala stagiune), în regia lui Radu-Alexandru Nica (la prima sa colaborare cu instituţia orădeană). „Clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă!” sunt cuvintele ce se cer adaptate unei lumi „în care accesul la metafizic şi la comuniune umană e tot mai anevoios” – consideră regizorul. Bun cunoscător al dramaturgiei contemporane – în general – şi al celei de limbă germană – în special –, acesta se opreşte la un nume nou pe scenele româneşti.
Justine del Corte (n. 1966) este acel artist plurivalent, cosmopolit, cu studii de actorie (la Berlin şi New York), dar şi de regie şi producţie de film (la Hamburg). Actriţă şi scenaristă, debutează în urmă cu zece ani şi ca dramaturg cu textul „Coşmarul fericirii”, titlu ce îi va defini universul scenic. Urmează „Sex” şi „Cometa”, piese ce urmează aceeaşi linie a goanei după fericire. Numai că, de cele mai multe ori, personajele sale eşuează în tristeţe cosmică. Nu prin intermediul unor tragedii moderne, ci al unor comedii negre, cum este şi cazul spectacolului de la Oradea. Povestea pare năstruşnică: la aniversarea a zece ani de la căsătorie, Elisabeth îşi propune să reediteze – pas cu pas, moment cu moment – nunta ei cu Arthur, chirurg specializat în transplanturi. Mirele şi mireasa sunt îmbrăcaţi exact ca în urmă cu zece ani, la fel şi invitaţii (aceiaşi), scenariul este deja scris şi atent urmărit, locul acţiunii e neschimbat. Problema apare la factorul timp, ce a determinat modificări esenţiale în oameni. Iar cercul nu mai poate fi închis, ci o va lua pe un cu totul alt drum.
Sub mărul supradimensionat, plin de roade biblice (scenografia: Cristian Rusu), păcatele se divulgă unul câte unul. Personajele par desprinse dintr-un impresionist „Dejun pe iarbă”: unele rămân complet acoperite, de nepătruns, altele îşi expun nuditatea secretelor în toată splendoarea lor. Povestea se dezvăluie curând, replicile scurte, multe comice
se succedă cu repeziciune, dorinţa lui Elisabeth de a relua fericitul eveniment este catalogată drept „idioată” de amica Anne sau „impertinentă” de către Greta. Care continuă, întrebându-se: „Cine vrea să repete trecutul? Eu una, nu. Am vrea să ne începem viața, dacă ar fi să putem s-o mai trăim o dată, cu totul de la început și cu totul altfel, cu învățăturile din cea veche. Prima viața să fie scrisă pe murdar și apoi a doua pe curat, fără greșelile din prima.” În astfel de filosofii abundă textul original, amestecate cu citate culturale (de la Descartes până la Freud) plus nenumărate didascalii. Pe care le înfruntă cu succes regizorul printr-o adaptare a textului – mai întâi. Cele două acte originale (disproporţionate ca întindere) devin unul singur, un personaj dispare cu totul, iar altora li se reduce rolul – modificări perfect justificate în spectacol. Pe care, Radu-Alexandru Nica îl imaginează după modelul teatrului în teatru, având în centru ideea repetării – vieţii, a repetiţiei – pe scenă. Cele două planuri se combină – câteodată mai presus de capacitatea imediată de înţelegere a spectatorului, derutat de unele schimbări bruşte de comportament: crizele de nervi „din senin” sunt, oare, ale eroilor (dublând în imaginaţie ceea ce fac în realitate) sau ale actanţilor (actori căutând în şir, până la extenuarea psihică, forma cea mai potrivită a demersului scenic)? Răspunsul vine cu ajutorul regizoarei tehnice, care străbate uneori spaţiul ca laitmotiv comic. Suntem la teatru. Şi totuşi…
Rostul regizorului e să limpezească lucrurile: „E o piesă mai filosofică decât pare, […] o meditaţie despre meseria pe care noi o practicăm, despre care spunem cu destulă naivitate că poate eluda cu succes trecerea timpului.” Viziunea sa este susţinută conştiincios, în proporţii corecte de seriozitate şi umor, de admirabila trupă de actori ai teatrului orădean, deschişi către colaborări noi, către experimente de tot felul, către abordarea celor mai variate genuri artistice: de la cabaret până la Shakespeare, de la musical până la dramaturgie contemporană cu pretenţii filosofice. Ca şi spectatorii lor – unul dintre cele mai frumoase şi generoase publicuri din câte mi-a fost dat să cunosc în peregrinările-mi prin ţară (şi nu numai).
În grădina aparent paradisiacă de pe malul lacului (prezenţă vie prin muzica originală a lui Alex Halka), personajele se adună şi îşi urmează cehovian traseul. O sumă de existenţe ratate (pe toate planurile) în căutarea obsesivă a fericirii personale. În piesa mustind a Cehov, acţiunii i se substituie atmosfera şi vorbele, în pofida incomunicabilităţii evidente a eroilor. Până şi ocupaţiile sunt aceleaşi: doctorul, actriţele, scriitorul, tânăra aspirantă, veşnicul student sau personajele absente (figurate sau nu). Cometa este deopotrivă Moscova, pădurea, livada, pescăruşul. Cometa poate îndeplini dorinţe. „Vreau să fi avut o viață fericită!” îşi doreşte Elisabeth. Trecut sau viitor? Jocul atent nuanţat al Mihaelei Gherdan deplasează continuu linia fină de demarcaţie între cele două planuri: unul eteric, suprarealist aproape, susţinut de datele ei fizice şi de rochia albă, lungă, în contradicţie cu cel concret, pământean, dublu la rândul său. Pe de o parte – personajul cu bolile sale de nervi: „37 de maci, 41 de albăstrele, 18 margarete, 26 de nu-mă-uita exact ca atunci” (buchetul de mireasă), pe de altă parte – actriţa care-l interpretează, cu crizele inerente unor repetiţii nesfârşite. Jocul diferit dozat se regăseşte şi la Richard Balint, în rolul mirelui medic chirurg de (dublu) renume, nuanţându-şi însă personajele cu ajutorul aceleiaşi arme – umorul, în multiple modalităţi: (auto)ironie, sarcasm, zeflemea, glume (uneori fizice). În cazul său, reacţia la public este imediată. Nu acelaşi lucru se poate spune despre multe replici de un comic savuros, ce trec aproape neobservate. Să fie traducerea de vină? Jocul ceva mai aşezat al celorlaţi actori? Sau neobişnuiţa cu acest tip de scriere?
Cuplul Vera (sora lui Elisabeth) şi Nick (partenerul ei de viaţă, cu un bebeluş la piept) aduce pe alocuri cu Maşa – Medvedenko din „Pescăruşul”. Îmbinând cinismul cu emoţia, Anda Tămăşanu construieşte o tânără mamă incapabilă de iubire, pentru că îi e străină, pentru că i-a fost interzisă. Aparent, singura sa dorinţă (pe care o strigă din răsputeri cometei) sunt banii, banii pe care familia nu îi are niciodată. În rolul „studentului pe viaţă”, Alin Stanciu îşi extrage, la rândul său, influenţele cehoviene ale personajului (Trofimov, Prozorov), pe care le adună apoi într-unul din cele mai emoţionante momente din spectacol: pactul cu viitorul. Prin extensie, comparaţiile pot merge mai departe, identificând un Trigorin scriitor ratat în Gregor cel întors din Bangladesh şi o Nina Zarecinaia in nuce în adolescenta Isabel, visând la poezie. Şerban Borda transformă gradat, cu măiestrie un personaj ridicol într-unul din cele mai „empatice” de pe scenă, în ale cărui nereuşite şi haz-de-necaz ne regăsim parţial, iar Georgia Căprărin combină exaltarea cu naivitatea, pentru a schiţa o tânără de 17 ani.
Frustrări, orgolii, mândrii rănite, eşecuri în iubire şi profesie, dar şi speranţe, multe speranţe se strâng – rând pe rând – în confesiunile celor două actriţe: una de teatru şi una de film (prilej pentru autoare să mai filosofeze un pic pe tema acestei dihotomii). În rolul Gretei, Corina Cernea trece cu elegantă lejeritate de la o stare la alta, de la o situaţie la alta, construind femeia-femeie, în toate postúrile sale, ghem de senzaţii, sentimente şi contradicţii. Invers, Dania Ţinca în rolul Annei se rezumă la o singură direcţie a personajului, inspirându-se (de la un punct încolo) din manierele adepţilor yoga.
Invitată de la Teatrul Naţional Timişoara, actriţa Irene Flamann Catalina sporeşte misterul ce planează asupra antreprenoarei Nane. Cine este Nane? „Nane are mulţi bani” este descrierea succintă a personajului, fapt ce îi permite să rostească replicile cele mai acide, punctând cu promptitudine adevăruri pe care ceilalţi se fac că nu le văd, dar şi să aibă o relaţie neobişnuită cu Elisabeth. În fine, celor nouă personaje cehoviene li se adaugă un al zecelea – absentul Lothar, decedat –, într-o apariţie fantomatică, jumătate serioasă, jumătate nu, lipsit fiind de rolul pe care îl avea în varianta originală a textului. Interpret: George Voinese.
Odată trecute emoţiile premierei, odată finalizate (pe cât posibil în această artă) căutările actorilor şi regizorului, odată primită vestea în târg, spectacolul „Cometa” se va alătura cu succes repertoriului orădean, dovedind încă o dată starea de bine ce a cuprins Teatrul „Regina Maria” de ceva vreme încoace.
O singură întrebare, poate, să ne mai frământe după vizionare: de ce „o face” Elisabeth? Care-i motivaţia sa de a dezgropa trecutul ca pe un mort, de a pune în mişcare rotiţele unui angrenaj care nu mai are cum reveni la starea iniţială. Ea răspunde, în felul său: „I-am făcut o promisiune eului meu viitor! Să-mi fac rost de amintiri fericite ca să visez frumos când voi fi moartă! Fac ceva pentru moartea mea. Și de asemenea pentru a voastră.” Dar, probabil, cel mai bun răspuns-întrebare retorică îi aparţine Verei: „Tot ce facem noi aici e pentru ca tu să visezi ceva frumos când vei fi moartă?!” Poate de aceea iubim atât de mult Teatrul.
Teatrul „Regina Maria” Oradea
„COMETA” de Justine del Corte
Traducere: Alina Mazilu
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Cristian Rusu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica: Alex Halka
Light design: Lucian Moga
Distribuția:
Mihaela Gherdan – Elisabeth, mireasă
Richard Balint – Arthur, mire și chirurg transplantolog
Anda Tămășanu – Vera, sora lui Elisabeth
Alin Stanciu – Nick, partenerul de viață al Verei, cu un bebeluș la piept
Dania Ținca – Anna, actriță de film
Corina Cernea – Greta, actriță de teatru
Georgia Căprărin – Isabel, fiica Gretei (17 ani)
Irene Flamann – Nane, antreprenoare, peste 60 de ani
Șerban Borda – Gregor, întors din Bangladesh
George Voinese – Lothar, decedat la 64 de ani
Regia tehnică: Florica Cighir
Print