Cea de-a XIX-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Zece zile pe an în care trupe şi regizori importanţi din toată lumea vin în România, în care toate drumurile în teatru duc la Sibiu. În spatele acestui mecanism se află şi s-a aflat de la început, Constantin Chiriac cel care l-a iniţiat şi l-a făcut să crească, director al FITS şi al Teatrului „Radu Stanca”. „Crize. Cultura face diferenţa” este motto-ul în 2012. Şi criza a afectat şi ediţia din acest an, când Ministerul Culturii nu a mai putut asigura finanţarea promisă. Despre Festivalul de la Sibiu şi despre întâlniri care ne schimbă viaţa, am stat de vorbă cu actorul şi directorul Constantin Chiriac.
Ministerul Culturii a lăsat în ultimul moment Festivalul de la Sibiu fără fondurile promise. Ce s-a întâmplat şi cât de mult a fost afectată ediţia din acest an?
Noi suntem o structură care nu lucrează de pe azi pe mâine. În acelaşi timp încercăm să administrăm fiecare bănuţ pe care-l câştigăm la modul cât mai eficient. Nici o mare personalitate, nici o mare companie nu vine peste noapte. Cu Peter Stein lucrăm de cinci-şase ani ca să-l aducem. Cu Jan Lauwers de patru ani. Până am adus compania de kabuki din Japonia, care a costat 5 milioane de euro am lucrat 7 ani. Ei bine, ca să pot să aduc acea companie din Japonia n-am plătit niciun leu. A fost miracolul lui „Faust” pe care ei l-au văzut şi au spus: „Am putea să jucăm în sala asta, în hala asta?” Important e să dezvolţi şi să creezi şanse şi oportunităţi. Şi asta încercăm. Ei bine, în clipa în care acest proces este violentat de schimbările bruşte şi de neputinţa de a onora nişte promisiuni minime, atunci e mai grav. Eu doresc o minimă stabilitate şi în acelaşi timp o formulă prin care să pot să aduc cât mai mult profit dintr-un leu investit. Că dacă eu aş primi leul ăla sau certitudinea leului ăluia din timp, aş putea să fac licitaţiile mult mai repede. Pot să găsesc oportunităţi de a avea servicii cu 30%-40% mai ieftine, pot să găsesc alţi finanţatori care se angrenează într-un proces atât de mare. Deocamdată singurul nivel foarte sigur este Sibiul… Dacă vorbesc azi cu primarul ştiu că şi peste trei ani există acel sprijin de care am nevoie şi pot să antamez şi să angajez. Când n-ai nici măcar sprijinul minim garantat pe care l-ai avut anul trecut, în condiţiile în care euro s-a dus unde s-a dus, preţul benzinei la fel… atunci se întâmplă lucruri foarte grave şi reacţii pe care nu le poţi controla. Normal că la orice caut să am soluţii cum am avut şi în acest an. La un moment dat am fost nevoit să tai 14 titluri şi apoi să revin cu şapte şi să găsesc completări. Practic, din programul festivalului nu lipseşte nimic. Ceea ce spun nu este acuzator, este pur şi simplu o semnalare. Şi culmea e că în toate discuţiile pe care le-am avut pe parcursul unei săptămâni, o săptămână care m-a îmbătrânit câţiva ani, mi-am dat seama că oamenii vor să colaboreze, numai că s-au trezit pe nişte realităţi financiare…
Deci ce s-a întâmplat concret?
Concret… Eu am făcut o cerere de 3 milioane anul trecut în octombrie. Bugetul Ministerului Culturii, când a fost conceput, a fost conceput cu asta… A apărut oportunitatea plecării României ca ţară invitată specială la Bogota şi coproducţia „Călătoriile lui Gulliver” cu festivalul de la Edinburgh şi atunci s-a decis să avem o hotărâre de guvern care să cuprindă şi aceste două acţiuni. Şi s-a făcut o documentare pentru 2,5 milioane de lei. Dar în iarnă au tot fost catastrofe, ninsorile, care au amânat aprobarea… şi voiau să dea această hotărâre chiar în ultima zi a fostului guvern. Care n-a mai putut să treacă. A venit actualul guvern şi a aflat că de fapt festivalul nici măcar nu era pus pe lista priorităţilor, pentru că ei ştiau că vor obţine hotărâre de guvern şi banii îi cheltuiseră… Şi uite-aşa poţi să mori…
Aveţi cuvântul „criză” în motto-ul ediţiei din acest an. E criză în România? Se profită de ea?
E o chestie la modă… Noi chiar nu vrem să construim ceva pe baze durabile. Improvizăm… Facem reforma reformei reformelor…
Atunci spuneţi-mi despre crizele personale. Au fost momente când aţi simţit că ce-aţi clădit se dărâmă?
Au fost momente cumplite, de trei ori mi-am pus casa amanet. Am pornit de la nimic, un festival cu trei ţări şi opt spectacole şi am ajuns la 350 de evenimente. Dar nu m-am plâns şi nu mă voi plânge. Toate au fost formatoare, din toate am învăţat.
Dar de pierdut ce-aţi pierdut? Şi de câştigat ce-aţi câştigat? Sau ce v-a costat?
Am câştigat un mare festival. M-a costat viaţă, timp…
Inocenţă?
Vrând-nevrând, cu vârsta pierzi din inocenţă. Oricum, am câştigat mult mai mult decât am pierdut. Poate că aş fi jucat mai mult, nu ştiu… Dar în acelaşi timp nu ştiu dacă aş fi putut să fiu la fel de selectiv, pentru că în clipa în care ai oferte enorme poţi să fii selectiv. Am fugit de ideea celorlaţi directori – regizori sau actori – de a face teatru după chipul şi asemănarea lor, cu un repertoriu în care să joc numai eu. Joc chiar mai puţin decât ar trebui, pentru că sunt prins cu alte lucruri, cu şcoala de teatru, cu şcoala de management cultural… Dar ceea ce eu construiesc este sănătos pentru România, pentru că ce fac eu va rămâne. Treptat, Sibiul a devenit o destinaţie a turismului cultural şi acum încercăm să-i adăugăm şi această destinaţie a turismului de business care va da certitudinea dezvoltării unui oraş şi a unei regiuni pe temelii trainice şi durabile şi care să fie cât mai puţin afectate de schimbările politice.
Cât vi se pare că vă datorează Sibiul?
Tot ce-am construit, dar în acelaşi timp eu îi datorez enorm, pentru că e un oraş care are stea, care m-a forţat să fac altfel decât aş fi făcut la Iaşi sau în alt loc şi care are altă expunere, alt patrimoniu, ai de ce să te legi, ai cu ce să te mândreşti… E aici, „în mijlocul trebii”, cum se spune, la răscrucea drumurilor culturale, economice, politice, de-a lungul secolelor.
Orgoliul este un pericol? Sau o capcană?
În general am învăţat că ce poţi să izbândeşti, poţi să izbândeşti în echipă. Oricât de genial ai fi şi oricât de atoatecuprinzător nu ai cum să concretizezi fără oameni care să creadă în nebunia ta, în proiectele tale, să se ataşeze, să-şi sacrifice timp, viaţă… Cred că eram mult mai orgolios când eram mai june. Cel puţin când eram puşti, făcând sport de performanţă, chiar eram vanitos, eram bătăuş. Când nu aveam funcţii de conducere şi eram numai actor trăiam într-o zonă de sfântă boemie. Controlată, bineînţeles… Dar înainte de ’89 n-a fost terasă sau restaurant, crâşmă din Sibiu unde eu să nu mă fi suit pe orice masă să spun poezie. Mergeam pe mijlocul străzii noaptea la 3.00 şi recitam. Am venit odată cu Dan Perjovschi de la Bistriţa cinci ore într-un autobuz şi am pariat că cinci ore lumea mă va asculta spunând poezie. Şi m-a ascultat… Atunci zona de actor prevala. În ’89 am pus un stadion în genunchi, au spus cu mine „Tatăl nostru”. Nu m-a închis nimeni. Au venit a doua zi Securitatea, partidul, m-au luat la întrebări, dar atât. Dar în timp toată această construcţie m-a învăţat ce înseamnă, vorba lui Noica, smerenia… Cum frumos spune el „umilit e viermele, smerită e fiinţa”. Primind multe lovituri, unele drepte, cele mai multe nedrepte, am învăţat treptat să încerc să număr până la zece înainte să răspund la provocare. Înainte era ca în meciul de box. Am luat un pumn, dau zece… Pe când acum încerc să cumpănesc pentru că am responsabilităţi. Acum nu mai sunt doar eu. Atunci era numai actorul Chiriac care împuşca luna. Acum sunt eu cu toate structurile reprezentate de oameni, de credibilităţi care s-au construit cu muncă şi sacrificii.
Vă e frică de ceva?
În general nu am frici. Mi-e frică de prostie, de ignoranţă, de duşmănia virală, nejustificată. De multe ori mă rog să nu fiu ajutat, să fiu lăsat în pace. Uneori nu înţeleg de ce apare răul ăla, şi atunci sunt un pic în panică, dar de fiecare dată mă repliez. Eu sunt un om credincios şi nu trebuie neapărat să mă duc să fac multe mătănii sau să mă înghesui să stau la icoane. De multe ori în largul mării sau pe un lac sunt mai aproape de Dumnezeu. Simt altfel energia aia adevărată şi forţa credinţei care nu ştiu dacă vine de la un Dumnezeu bărbos… Este o energie, un alt fel de a crede… sau putinţa şi puterea şi harul de a dărui. Pentru că în clipa în care dăruieşti îţi vei face mulţi duşmani, dar a dărui înseamnă a primi când nu te aştepţi. A crea în jurul tău o lume care să fie cât de cât a iubirii şi a înţelegerii. A unui alt fel de a gândi. Am fost aşa de mişcat să văd că în momente atât de grele prin care am trecut în organizarea acestei ediţii au fost sprijine şi ajutoare neaşteptate. M-a durut inima când am spus „trebuie să tai banii de la artificii”. Mai degrabă aduc unu, două, trei spectacole, pentru că erau bani mulţi. Şi ei au venit şi au spus: „Nu se poate festivalul fără artificii.” Înseamnă enorm pentru că au băgat mâna în buzunar şi au băgat adânc. E-adevărat, însă, că oamenii au înţeles că investind într-un brand atât de important câştigă în timp. Atunci când gândeşti pozitiv nu se poate ca lucrurile să nu aibă o turnură care să aducă avantaje.
Povestiţi-mi un moment când aţi vrut să opriţi timpul în loc.
Unul? Am avut atâtea momente fantastice în viaţă, am avut întâlniri esenţiale. Au fost atât de multe momente miraculoase în viaţa mea… Jucam cu Virgil Flonda şi „Chang Eng”. Şi ne-a văzut Göran Tunström, autorul textului, membru al Academiei Suedeze care, mare autor dramatic, autor de scenarii la Hollywood. Un om care vine din zona aia, rigidă, uscată, nordică şi care era precum Nichita al nostru. Un personaj absolut altfel decât toţi suedezii. Şi când a văzut spectacolul mi-a spus: „Tu eşti băiatul meu din flori şi dacă mi-am permis să fac un băiat din flori îţi dai seama ce mamă am ales… Poţi să-mi ceri ce vrei.” Zic: „Nu te juca cu vorbele că s-ar putea să cer ceva ce nu poţi să-mi oferi.” Spune: „Aş vrea să joc pe scena lui Ingmar Bergman.” „Îţi răspund într-o săptămână”, mi-a zis. Asta era în iunie. Şi mi-a răspuns într-o săptămână că între 15 şi 30 august voi avea zece spectacole la teatrul lui Ingmar Bergman. În clipa aia am înnebunit pentru că eu aveam spectacolele, dar nu în limba engleză. Sigur că eu zisesem că pot să le fac imediat… Dar a venit o perioadă de muncă incredibilă de 14 ore pe zi, cu patru profesori de engleză. Am făcut două one-man show-uri în engleză. Când am ajuns acolo m-am trezit într-o altă lume. Era în ’91. Două zile am avut shooting pentru televiziuni, pentru reviste. Era o chestie de Hollywood. Şi apoi, la premieră, era sala arhiplină şi au vorbit Ingmar Bergman şi Goran Tunstrom despre mine ca despre unul din cei mai mari actori. Şi eu eram în spatele sălii şi ascultam… De-acolo începeam monologul „De-a viaţa” după Sorescu. Pe care-l jucam ca pe un fel de partidă de şah cu destinul. „Eu mut o zi albă, el mută o zi neagră… Eu înaintez cu un vis, el mi-l ia la război.” Şi jucam o partidă de şah pe bune, cu ceas de concurs, cu table, cu piese… Iar recitalul începea ceva de genul: „Aş vrea să te rog ceva. Se poate?! Hai să credem tot ce spunem. E un joc foarte frumos. Tu să-mi spui: „Te iubesc” şi eu să mă bucur copilăreşte, ca şi cum mi-ai fi dăruit un briceag, cu plăsele de os.” Şi eu eram acolo în spate şi mă gândeam. „Doamne, chiar merit eu ce spun oamenii ăştia?” Şi la un moment dat mi-am dat seama că am uitat tot. M-am rugat lui Dumnezeu să se crape pământul să mă înghită. Am vrut să fug. M-am întors. Erau în spate garderobierele, care stăteau în faţa draperiilor trase şi mi se păreau nişte cerberi. Şi când au început aplauzele să tune, eu a trebuit să merg într-acolo. Am ajuns în faţa lor, am început să aranjez tabla, am pus o piesă demonstrativ să văd dacă-mi tremură mâna sau nu şi mi-am adus aminte numai prima replică: „Aş vrea să vă rog ceva. Se poate?!”. Şi în clipa în care am spus: „I’d like to tell you something. May I?”, am spus asta cu atâta nevoie de a avea un dialog, de a fi înţeles, încât toată sala a făcut: „Yes!!!!!” Şi în clipa aia am avut una din cele mai mari revelaţii. E o tâmpenie ce spun, dar asta e… Că nu contează în ce limbă joci, cui te adresezi, unde eşti. Tot ce contează e să ai energie, să ai dialog. Să ai comunicare cu acel public. Am jucat cu o energie nebună, în care era totul construit pe muzică. Apoi, am văzut tot datorită lui Goran, ceva extraordinar. După acest triumf, mi-a zis: „Mai poţi să rămâi câteva zile?” Am zis: „Da.” Nu eram director, nimic, în ’91. Şi m-a dus pe o insulă personală, în vestul Norvegiei, undeva. Unde avea aeroport personal… Îţi dai seama cum mă uitam eu la un an şi ceva după ce ieşisem din comunism, unde trăisem aşa cum trăisem. De fapt, trăisem frumos, că eu spuneam poezie oriunde. Am încercat să trăiesc frumos tot timpul. Şi m-am trezit acolo într-un loc nebun, o adunare de artişti incredibilă. Nevastă-sa era un mare artist plastic. Şi avea nişte hangare cu motostivuitoare, se urca să picteze, erau unii care umblau goi, şampanii în tot felul de tufe. O lume absolut nebună. Şi mi-a zi: „În septembrie ce faci?” Zic: „Păi o să fiu în Sibiu”. Zice: „Nu vii cu mine în India?” „Ce să fac în India.” „Merg la un prieten care este guru. O să vezi un lucru incredibil.” Eu am zis că n-am… „Aaa, de bani vorbeşti… Eşti invitatul meu.” Şi m-am dus şi-am cunoscut un om incredibil. Fusese primarul unei localităţi în perioada lui Indira Gandhi, o comunitate de vreo 15 mii de locuitori. Şi la momentul ăla fusese o secetă cumplită în India, vreo doi ani şi ceva n-a plouat deloc. Începuseră să moară oamenii, animalele, era dezastru. Şi acest om decisese că se pot tăia vaci ca să mănânce. Indira Gandhi l-a băgat în închisoare pe viaţă ca exemplu de felul în care trebuie să fie cineva pedepsit. O închisoare ca un mormânt. Am şi văzut locul unde a stat el închis. Era o lespede împletită din nuiele, cu un mic orificiu în dreptul fundului, peste care venea etanş aproape, o altă lespede, care avea un mic orificiu la gură. În dreptul ochilor nu. Şi aşa stătuse 15 ani… Orice om care stă în pat mai mult de o lună face nişte răni cumplite în spate. Şi el trăise 15 ani şi era perfect. Într-adevăr Guru! Ei bine, şi într-o noapte, pe la 5 dimineaţa, m-am trezit brusc din somn. Eram undeva la munte şi era zăpadă. Am văzut o lumină de lună extraordinară afară şi pe acest om levitând. Era cu corpul perfect întins deasupra pământului. Şi dimineaţa, când m-am dus acolo şi m-am uitat am văzut că era un loc unde se topise zăpada…
Print
2 Comentarii