Omul, deci și artistul, învață din crize și din accidente, spune cunoscutul actor, iar fericirea nu e tocmai propice cunoașterii. Nici fericirea, nici disperarea nu l-au ocolit în cei peste patruzeci de ani petrecuți în teatru. Și nici viața, acest râu care curge după un plan ce ne rămâne străin, n-a fost deloc zgârcită cu el. I-a adus întâlniri, descoperiri și minuni pe care a fost dispus să le primească și pentru care a lăsat întotdeauna loc. De la Piatra Neamț la București, unde a jucat zeci de ani, în spectacole importante, în roluri despre care vorbește cu o plăcere cum rar am întâlnit, Constantin Cojocaru s-a lăsat purtat de un râu ce l-a scos întotdeauna la liman. A lucrat cu toți regizorii importanți în România, a debutat în film sub bagheta lui Lucian Pintilie, a făcut teatru de club. Crede cu tărie că artistul nu trebuie „să strivească corola de minuni a lumii“, îi plac începuturile și starea de uimire. Lucrează fără întrerupere, deși e conștient că se sprijină pe un sceptru de fum. În cadrul ediției din 2013 a Festivalului Național de Teatru îl puteți vedea în spectacolul „Urâtul“ de Marius von Mayenburg, montat de Vlad Cristache. Despre aceste din urmă și despre traseul său prin teatru, despre falsul conflict între generații și despre multe altele, am discutat într-o dimineață însorită de duminică, într-o sală din Teatrul Odeon…
În general, există două borcane mari. Pe unul scrie „Teatru“, pe celălalt scrie „Viață“. E foarte bine și important să nu le amesteci. Oricât ar crede publicul că actorul joacă teatru și în viață, că e valabilă și reciproca, nu e așa. Asemenea unei gospodine desăvârșite, actorul ar trebui să aibă în cămară borcanele bine etichetate, pentru că, dacă are un gest nefericit și dărâmă rafturile, borcanele cad, se amestecă murăturile cu dulcețurile și iese o mare porcărie, pe care trebuie s-o strângi și s-o arunci la gunoi. Borcanul „Teatru“ e bine să rămână intact și la fel și borcanul „Viață“. Ele trebuie să se atingă doar prin rezonanța bună, dar să nu se amestece direct.
Asta ați crezut mereu?
Nu. Oamenii învață din accidente. Fericirea nu te învață nimic. Fericirea o trăiești simplu, bovin, larvar etc. Or, accidentul te pune pe gânduri. Cred că oamenii care se feresc de dureri nu pot ajunge la bucurii prea mari. Acum patruzeci și șapte de ani, țin minte clar, am avut o baftă uriașă, cum am avut în general. Tocmai terminasem Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Știți, exită un râu care curge în câmpie printre flori și iarbă, și un râu care-și face loc cu greu, până iese, trudește și despra asta e vorba. Norocul, privilegiul meu, e ceva care mă handicapează, de parcă n-aș fi simțit despre ce este vorba, de parcă n-aș fi muncit, căci totul a venit spre mine. Când am absolvit facultatea, voiam să mă întorc la Botoșani. Prima întâlnire importantă a fost pe un hol al facultății, pe-atunci în Schitu Măgureanu. Eram hotărât să mă întorc acasă, unde mă chema o forță magnetică. Întâmplător, în hol era Ion Coman, director la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, poate unul dintre cei mai mari oameni de teatru din România. Făcuse patru clase, fusese mașinist, recuziter, portar, regizor tehnic etc. Datorită experienței, fusese numit director la nou înființatul teatru. În afară de Liviu Ciulei și alți câțiva mari directori, nu cred să fi făcut cineva mai mult ca el, care se credea un simplu „geambaș de actori“. M-a văzut, și pe-atunci păream de 12 ani, eram un puști într-o mulțime, și mi-a zis: „Am auzit că pleci la Botoșani. Să te duci acolo, că o să joci Hamlet!“ Am încasat-o, m-am enervat îngrozitor. Mă tot gândeam de ce mi-o fi spus așa în timp ce se făcea repartiția. Și, când a trebuit să aleg, nu știu de ce m-am pomenit spunând Piatra Neamț. Acolo un an și jumătate n-am jucat nimic. Actorul, se știe, nu joacă pe măsura calităților, ci în măsura în care e nevoie de el într-un loc. E ca la fotbal. La o altă echipă poți avea un randament extraordinar. Ține, deci, de conjunctură, nu de calități. Mă tot gândeam să mă las de teatru, să mă sinucid, să mă călugăresc, să mă ascund, să plec. Era ca un eșec îngrozitor. Iată primul accident. Atunci a apărut minunea mea de la Maglavit, pe nume Ion Cojar. A montat „Vrăjitorul din Oz“.
Actorul, se știe, nu joacă pe măsura calităților, ci în măsura în care e nevoie de el într-un loc. E ca la fotbal. La o altă echipă poți avea un randament extraordinar. Ține, deci, de conjunctură, nu de calități. Mă tot gândeam să mă las de teatru, să mă sinucid, să mă călugăresc, să mă ascund, să plec.
De ce minune?
Pentru că atunci a avut încredere în mine și m-a pus să joc Omul de Tinichea. De aici a venit tot restul. Teatrul Tineretului făcea nenumărate turnee în străinătate, avea șapte premiere pe stagiune, ceea ce conta enorm. Nici nu mai țineam minte școala, era doar grădinița rămasă în urmă, în ceață… În fiecare an se întâmpla ceva minunat. Din care face parte și Andrei Șerban, venit să monteze „Omul cel bun din Sichuan“ și „Noaptea încurcăturilor“ în același timp. Făceam exerciții pe Brecht dimineața și comedie seara, cu libertatea în care a crezut întotdeauna Andrei Șerban. În 1970, a urmat Radu Penciulescu și am jucat în două spectacole ale lui.
Dar în 1965 fusese „Duminică la ora 6“, filmul lui Lucian Pintilie…
Eram student și Dan Nuțu, care rămâne un mare actor, mă recomandase pentru rol. Personajul era Țâcă și mergea cu protagonistul într-o misiune ilegală, să cumpere un șapirograf cu care UTC-iștii să copieze manifeste. Se fereau de Siguranță. Eu jucam subversiv și complotist, dar Lucian Pintilie mi-a zis că un șapirograf se cumpăra pe-atunci la fel de normal ca un stilou și m-a convins să joc mai liniștit. Noi încercam să păcălim istoria, de fapt, dar el ne aducea la normalitate.
Revenind la Piatra Neamț, au urmat Sanda Manu și Silviu Purcărete și așa am mai făcut o dată școala de teatru. De data asta, cât se poate de bine. În teatru există trei lucruri foarte importante: ce simți, ce gândești și cum se văd toate astea. E foarte important să conștientizezi cum îți vine sau nu-ți vine. Dacă o conștientizezi, devii un meseriaș extraordinar, care le alcătuiește pe toate exemplar, dar nu impresionează cu nimic, nu emoționează. Neprevăzutul din acest „cum“ e totul. Intră doi actori în scenă. Când vine primul, nu se întâmplă nimic, când intră celălalt, toți ochii sunt pe el. Și nici unul nu spune nimic. Ei bine, misterul trebuie păstrat. Nu trebuie agresat prin analiză excesivă și cuantificat.
Revenind la râu, el curgea natural și n-avea rost să-i schimb cursul. Nu cred că viața e făcută pentru rău. Viul s-a născut în acest univers ca să se întâmple ceva bine. Ar fi bizar să apară viul pentru rău. Apariția lui în univers are aceeași probabilitate cum au un milion de cărămizi ridicate la patru sute de kilometri în atmosfera terestră să cadă jos și să fie Luvrul. Și totuși, el s-a născut. Nu se poate să fi apărut decât pentru ceva bun în lumea asta entropică în care căldura fuge, inclusiv căldura sufletească. Lucrurile se degradează în timp, oamenii îmbătrânesc și uită. Dar e limpede că toate sunt pentru ceva bun. Există, dialectic, o vitalitate care pleacă din negație. Dar nu sunt de acord cu dialectica și filosofia materialistă, care păcălesc lumea, politic vorbind. Deci lasă-ți râul să curgă, că știe el mai bine. Or, noi îl zăgăzuim, vâslim împotriva curentului, ne agităm. Pare eroic și de aplaudat, dar e o prostie uriașă. Cum zice vorba: dacă ceva funcționează, nu schimba! Nu e nimic spectaculos.
În teatru există trei lucruri foarte importante: ce simți, ce gândești și cum se văd toate astea. E foarte important să conștientizezi cum îți vine sau nu-ți vine. Dacă o conștientizezi, devii un meseriaș extraordinar, care le alcătuiește pe toate exemplar, dar nu impresionează cu nimic, nu emoționează. Neprevăzutul din acest „cum“ e totul.
Dar când devine spectaculos?
Mai târziu, când ți se întâmplă ceva care te uimește. Și nu știi cum a apărut și toată lumea se întreabă cum de s-a întâmplat așa… Un moment greu a fost când am plecat de la Piatra Neamț, după ce jucasem Romeo, Harap-Alb și alte roluri frumoase. Eduard Covali, pe-atunci secretar literar, apoi director, îmi spunea, după ce am plecat, că la început de stagiune încă se întreabă ce aș juca eu, dacă aș fi acolo. Nu știu de ce am dat concurs la Teatrul Giulești de la București. Am venit într-un turneu cu „Matca“, unde am jucat prima babă din viața mea. Marin Sorescu adăugase în textul inițial două babe care descântau de oprirea potopului, pe care le-am jucat eu și Paul Chiribuță. Ne-am văzut la avizier trecuți la Gaga Ioana și Gaga Anică și am crezut că ne-a făcut-o cineva, primul semn de scenarită! Dar ne-am ambiționat, am jucat în spectacolul – singurul după un text propriu – regizat de Marin Sorescu însuși, care mă distribuise. Și spuneam descântecele eroic și patriotic, până a venit Liviu Ciulei la o vizionare, să-l ajute pe debutantul Sorescu. Maestrul a spus fiecăruie câte ceva, iar nouă ne-a povestit de baba care merge pe uliță și vorbește singură, încet – „Doamne, nu ne băga-n iarnă! Doamne, nu ne băga-n iarnă!“. Cu alte cuvinte, totul e aici, nu trebuie să urlați! Ni s-a făcut o rușine… Ne-am dus amândoi în cabină și ne-am machiat în cele mai stanislavskiene babe posibile, cu șuviță albă sub batic, dinți lipsă, tot. De-atunci s-a schimbat tot și s-a preschimbat în exercițiu de compoziție. Și turneul mai cuprindea două spectacole bune în care jucam.
În fine, scurtez povestea. Bunul meu prieten Corneliu Dan Borcia mi-a zis că sunt prost, că n-o să mai prind așa un turneu și că să fac bine să dau concurs pentru angajare la Teatrul Giulești. Eu, nimic. O țineam langa că eu nu plec de la Piatra Neamț. Dar nu știu ce m-a făcut să-mi scriu a doua zi cererea de înscriere la concurs, fără acte de studii, căci nu le aveam la mine. Comisia mă văzuse în rolurile respective, așa că am spus trei poezii: Eminescu, Sorescu și o poezie patriotică. Am luat concursul. În concluzie, venirea la București a fost o întâmplare a vieții.
Și a urmat teatrul popular.
Care avea un repertoriu pe măsură. La finalul spectacolului se măturau munți de semințe în sala din Giulești, care era întotdeauna arhiplină. Și unii se trezeau că sar de pe scaun în timpul spectacolului. Dar numai pentru se dăduse gol, că ei în timpul ăsta ascultau meciul de pe stadionul Rapid la tranzistor! Ceea ce nu înseamnă să uităm că trecuseră prin teatrul ăla Ion Manolescu, Tamara Buciuceanu, Mariana Mihuț… Teatrul era foarte bun, numai că misiunea lui era să facă spectacole pentru cartier. Eu nu făcusem comedie și m-am trezit acolo că joc Trică. Și din toamna lui 1975 au urmat cinci ani cu nopți disperate, nopți de insomnie, cu plimbări lungi niciunde, pe iarnă, pe ploaie…
La finalul spectacolului se măturau munți de semințe în sala din Giulești, care era întotdeauna arhiplină. Și unii se trezeau că sar de pe scaun în timpul spectacolului. Dar numai pentru se dăduse gol, că ei în timpul ăsta ascultau meciul de pe stadionul Rapid la tranzistor! Ceea ce nu înseamnă să uităm că trecuseră prin teatrul ăla Ion Manolescu, Tamara Buciuceanu, Mariana Mihuț… Teatrul era foarte bun, numai că misiunea lui era să facă spectacole pentru cartier.
De ce?
Din pricina neliniștii îngrozitoare că totul s-a terminat, că mi-am făcut-o cu mâna mea. Eram în stare să spun monologuri câinilor de lângă bloc. Trică, Gică, sectantul X… roluri care mă disperau. Sectantului îi fugise nevasta de acasă și el voia să cotizeze la partid să i-o aducă înapoi. Cum să uit replica „Păi, dacă nici partidul și sindicatul nu mă ajută, atunci, cine să mă ajute?“ Și eu jucam așa ceva! Acum îmi dau seama că toată disperarea mea era legată de ceea ce se numește diversificarea mijloacelor! (Râde) După o vreme, m-a scos la lumină ciobanul lunatic, pe care l-am jucat în „Zalmoxe“, în regia lui Dinu Cernescu. El mi-a dat oxigen, adică încredere. Am jucat apoi cu Ștefan Mihăilescu-Brăila și teatrul a început să prindă pulpă iar. A urmat un fel de adaptare la mediu, care e foarte importantă, căci nu funcționez în mediu neprietenos. Nu am stofă de lider să mă ridic să spun eu ce și cum!
Dar momentul 1989?
A însemnat tentația de a mă lăsa de teatru. De fapt, a fost 1990. S-a schimbat tot. Tot ce credeam că are valoare nu mai avea nicio valoare. Piramida lui Keops din teatru s-a făcut praf. Nici unul dintre actorii din vechime n-a mai avut importanță, Florin Piersic a fost înlăturat de pe scenă. Teatru prăfuit, teatru mincinos…. Lovitura dată și valorilor cu ghiotura, numai de dragul de a crea ceva nou, e de înțeles la un moment dat, când nu mai e bine ce ai învățat. Dar, dacă reziști, se va vedea că și acolo era ceva valoare. Nu e care pe care, e și, și.
Lovitura dată și valorilor cu ghiotura, numai de dragul de a crea ceva nou, e de înțeles la un moment dat, când nu mai e bine ce ai învățat. Dar, dacă reziști, se va vedea că și acolo era ceva valoare. Nu e „care pe care, e și, și”.
Și ați rămas.
Pentru că a venit la teatru Alexander Hausvater. „Nu mă las până nu dau din degetul mic“, cum zice Zoica din „Gaițele“. Plus că întâlnirile fac drumul, dacă le simți într-un fel anume. El a fost bobârnacul care m-a trezit și m-a oprit. N-am fost în distribuție la „Au pus cătușe florilor“. Dacă dădusem probă cu o poezie de George Coșbuc… (râde) cu un regizor din Canada, preocupat de Fernando Arrabal și Garcia Lorca! După 2-3 ani s-a făcut o schimbare necesară și regizorul m-a vrut în Țiganul, Trecătorul și Garcia Lorca în spectacolul lui zguduitor. Apoi au venit Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija și toți ceilalți. Cu Dragoș Galgoțiu, care este orice altceva decât obișnuința și banalul, am lucrat la multe spectacole. De-aia e și primit greu și creatorii se delimitează de el. El riscă, din punctul lor de vedere, și ei nu vor să riște.
Din nou am vrut să mă întorc la Piatra Neamț, părinții fiind în vârstă. Dabija, care era director, mi-a zis că n-o să plec. Au urmat „Saragosa, 66 de zile“, „Frații“, „Alchimistul“, „Gaițele“… Și uite așa am ajuns să joc Cioran, Ceaușescu și domnul Goe în aceeași săptămână!
Și e bine?
Mă simt acasă, pentru că sunt liber. În 1998 a mai fost un moment tensionat din cauza așa-zisei lupte dintre generații, o problemă falsă. Ideea era că actorii bătrâni nu le fac loc tinerilor. Numai că în viață locul nu se primește, ci se câștigă. Și nu cu cuțitul în mână, ci cu calitatea, într-o societate care funcționează normal, adică nu și în a noastră. Am mai spus că important nu e să te miști bine și să se facă loc în jurul tău, important e să te miști în sensul care trebuie. Când vreau nordul, nu mă duc să locuiesc pe Steaua Polară, mă duc în direcția ei. Dacă te miști în direcția bună, vei ajunge unde trebuie. Deci stăteam eu într-o zi pe hol la Odeon și toți tinerii care intrau îmi spuneau din priviri și nu numai „Bă, n-avem loc de voi!“. M-am enervat, m-am dus acasă și mi-am depus actele de pensionare în câteva zile. Am eliberat locul. Culmea e că parcă din momentul în care am ieșit din schemă s-a întâmplat tot: reîntâlnirea cu Mihai Măniuțiu și Alexandru Dabija, întâlnirea cu Radu Afrim, experiența cu Franța, cea din Luxemburg.
În viață locul nu se primește, ci se câștigă. Și nu cu cuțitul în mână, ci cu calitatea, într-o societate care funcționează normal, adică nu și în a noastră. Am mai spus că important nu e să te miști bine și să se facă loc în jurul tău, important e să te miști în sensul care trebuie.
Cum a fost experienţa specială cu „Pescărușul“?
Am fost Sorin în spectacolul de la Monpellier în 2001, tot el la Luxembourg în 2011 și la Ploiești, în 2009, în spectacolul Andreei Vulpe. E mai mult decât interesant să faci același rol de trei ori, în trei feluri diferite. Apoi altele, altele… Radu Afrim a vrut să monteze „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte“ la Luxemburg, care trebuia să se joace de câteva ori în cadrul unui schimb cultural. Am repetat o lună și jumătate într-o trupă internațională, dar s-a jucat mai mult, am ajuns la Avignon, a urmat un turneu de două luni în Franța și Belgia. Directorul teatrului din Botoșani a încercat să facă un turneu mai lung și în țară, dar n-a reușit, că e greu să fii profet în țara ta. Marja Lena Junker, actriță, directoare de teatru în Luxemburg și profesoară, m-a invitat să joc într-un alt „Pescăruș“, de data asta unul despre condiția tragică a omului neiubit, pentru spectatori tineri, care trebuie sensibilizați, zicea ea.
Și cea mai recentă întâlnire este cea cu Vlad Cristache.
Ce ne mai văicăream cu ceva timp în urmă că nu vine nimic din urmă, că noi ce-am mai fost! Că nu avem regizori și actori importanți, că e vid! Acum lumea s-a mai trezit. Eu făceam filme de licență pentru absolvenți, jucam în underground, cunoșteam mulți tineri. Concluzia e că unii sunt extraordinari. Trebuie doar să nu se descurajeze. Viața e grea și trebuie să ținem aproape, că nu suntem mulți. Aproape prin rezonanța de aspirație. Deja se vede din ce în ce mai clar că sistemul e în contradicție flagrantă cu ce se întâmplă în realitate. Pe de altă parte, ar fi foarte greu să desființezi cele 40 de teatre din România și să fie toți actorii independenți. Legislația e cum nu se poate mai proastă, iar teatrul privat ar avea nevoie de un mecena nebun, căci legea nu oferă un cadru avantajos.
Viața e grea și trebuie să ținem aproape, că nu suntem mulți. Aproape prin rezonanța de aspirație. Deja se vede din ce în ce mai clar că sistemul e în contradicție flagrantă cu ce se întâmplă în realitate. Pe de altă parte, ar fi foarte greu să desființezi cele 40 de teatre din România și să fie toți actorii independenți. Legislația e cum nu se poate mai proastă, iar teatrul privat ar avea nevoie de un mecena nebun, căci legea nu oferă un cadru avantajos.
Revenind la noul spectacol, „Urâtul“, ce v-a convins să intrați în joc?
Am fost la Brăila să văd „Peer Gynt“, în regia lui Vlad Cristache. Mă invitase prietenul Marius Stănescu. Și uite, regizorul deschisese ferestrele să intre aer proaspăt în lumea lui Ibsen. Era o joacă tristă, cu un final într-un cadru ca de televizor, și era mult prea târziu pentru orice, și totul era într-un gol desăvârșit… Apoi am văzut la București „Povești de familie“. Vlad Cristache m-a sunat și mi-a zis să ne întâlnim să-mi povestească despre rolul din „Urâtul“, despre care mi-a vorbit mult. Însă ce m-a atras extraordinar a fost sclipirea din ochii lui când vorbea despre spectacol. Am început repetițiile și a ieșit ce știți.
Trebuie să spun că sunt genul căruia nu-i place să primească textul cu mult timp înainte, să mă documentez, să aleg model. Nu știu de ce, poate că nu pot și-mi apăr neputința. Dacă nu reușești tu să găsești ce te susține… Cel mai mult îmi doresc să mă sune regizorul să-mi spună că mâine e prima lectură, să aflu atunci ce joc și să-i zic „Nu cred că pot să fac“. De aici pleacă tot. Să nu zici tu din prima că știi. Dușmanul cel mai mare al scenei este acest „știu“. Disconfortul în care-ți spui sincer că nu știi e un handicap care se poate transforma în calitate. La „Urâtul“ asta mi s-a întâmplat. E un spectacol din tăieturi, care nu era nevoie de explicații. Expresivitatea lui este mult mai amplă decât setul de situații pe care regizorul le schimbă ca un prestidigitator. Îți aduce aminte de ușurința de a face toate personajele fără a vrea să le faci până la ultimul amănunt. Dacă teatrul este sugestie și seducție, atunci Vlad Cristache, în esență, asta are. Nu povești, romane, plictiseală, ci o sugestie pe care spectatorul o completează și devine povestea lui.
Să aruncăm o privire și spre viitor?
Tot Vlad Cristache mi-a propus să joc Sganarelle în „Dom Juan“, piesă pe care o montează la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Urmează și „Ora gri“, piesă scrisă de o unguroaică, o poveste cu o prostituată bătrână, într-o cameră cu un pat ca de spital, vizitată de un boschetar (eu) ieșit din pușcărie, care vine la ea cu buzunarele doldora de bani. Și-i spune că vrea să viseze. De aici începe tot și e sfâșietor. O să lucram la anul, în februarie-martie, la Luxemburg. În paranteză fie zis, în viața mea n-am avut decât o singură întrerupere din ritmul de lucru, de vreo două luni, și-am intrat în depresie. În metaforă, mă sprijin pe un sceptru de fum, dar el va dispărea foarte repede. Ce mă fac? N-am uitat de familie, am doi copii și trei nepoți, le trimit adidași – copiilor le plac bunicii care le iau adidași – să nu mă uite, că locuiesc în Italia și în Anglia. Și totuși, punctul de sprijin e aici.
Astă-vară am intrat într-un proiect cu un alt teatru pentru un spectacol după „Mierla“, o piesă a unui englez, în două personaje, despre întâlnirea dintre o fată de 27 de ani și un bărbat trecut de 60, care a abuzat-o pe vremea când ea avea 12 ani. Dar a abuzat-o ciudat: a fost vorba de iubire. Textul are o bogăție extraordinară, iar ea este Florina Gleznea, o actriță excelentă, un partener care se pliază atât de bine. Repetăm la „unteatru“ și sper să fie gata cât mai curând, în noiembrie.
Print