Că-i la Sibiu ori la Deva, Constantin Podu aduce pe scena umilei noastre vremi ale dragostei povești. Actor, regizor și director al singurului teatru independent sibian (Teatrul Mic), el își croiește cu pași siguri drumul în peisajul teatral românesc. A absolvit Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere și Arte, secția Actorie, însă cele mai importante lecții le-a primit de la mentorul său, regizorul Yuri Kordonsky. Tipul artistului precaut și determinat, Constantin Podu face parte din generația tinerilor regizori. A adunat în bagajul său spiritual și intelectual întâlniri cu nume celebre și experiența teatrului de aici și din străinătate, iar în continuare vrea să facă spectacole de calitate, menite să emoționeze publicul. Descoperiți regizorul pentru care timpul se dilată în teatru, lăsând loc atenției pentru elementul central al spectacolului: actorul.
De ce vă întâlnesc astăzi, în aprilie 2017, la Teatrul de Artă din Deva?
Datorită unei relații strict profesionale. Și pentru că Teatrul de Artă din Deva a reușit să îmi ofere confortul unui teatru independent. Am ajuns deja la cel de-al șaselea spectacol. Eu vin din spațiul independent, acolo mă simt cel mai bine; acolo e teatrul pe care simt că-l fac cu adevărat, cu pasiune. Faptul că m-am simțit ca acasă mi-a permis să mă descurc singur cu tot ce e aici. Dacă e un lucru bun sau rău, asta nu știu.
Reușiți să vă ocupați, în același timp, și de Teatrul Mic din Sibiu, pe care l-ați deschis cu doi ani în urmă?
Acum facem o rebranduire a tot ceea ce înseamnă Teatrul Mic din Sibiu. Am ales un alt spațiu, mult mai mare, care să mă ajute să regizez și să aduc spectacolele în zona mea. Vechiul spațiu era prea mic și nu ajuta deloc spectacolul, ci doar actorul. Prin urmare, am crescut. Am început dintr-un garaj foarte mare, pe care l-am transformat într-un teatru. De acolo ne-am mutat într-o mansardă și mai mare. A crescut și trupa și încet, încet pornim spectacolele. Pe cele care există deja, dar pregătim și altele, iar din toamnă dăm startul stagiunii. Primează calitatea, și nu cantitatea.
La Sibiu s-a creat publicul acela educat, care este deschis la orice tip de spectacol. Cum receptează el zona de teatru independent, alte forme de spectacol, în alte spații, în alte contexte?
E foarte receptiv. Omul care iubește teatrul va avea nevoie de el, în orice formă, în orice spațiu. Că e independent, că e de stat, el are nevoie de teatru bun. Și dacă îi dai teatru bun, îl poți pune și în bucătărie. Ce înseamnă teatru bun? Teatru cu sentimente reale, un teatru cu actori pasionați, care se sacrifică, care efectiv rup din ei ca să clădească personajul. Nu poți face nimic fără sacrificiu. Talentul e un dar, însă nu te ajută să construiești un personaj. Eu nu lucrez cu actorul talentat, ci lucrez cu omul și cu inteligența lui; îmi plac actorii inteligenți. Actorul lucrează cu talentul lui, nu eu, regizorul. E un plus dacă ai talent. Și dacă spectacolul are aceste ingrediente, el va fi o reușită.
Ar trebui să vedem ce își dorește publicul și să îi dăm ce credem noi că ar vrea?
Exclus! Când se va întâmpla asta, nu ne vom mai numi artiști. Prin spectacolele mele vreau să schimb ceva în oameni. Pentru că dacă nu poți prin spectacole să mulțumești publicul, te-ai ratat. Spectacolul e un copil, e al meu și țin foarte mult la el. În primul rând trebuie să îmi placă mie. Și apoi poți să educi o masă de oameni prin el. Eu nu acuz publicul că e astfel, ci îi acuz pe ceilalți care ar trebui să facă asta, să își asume, să dezvolte și să schimbe o comunitate. Prin teatru poți să faci minuni. Veniți la teatru să vă vindecați!
Prin spectacolele mele vreau să schimb ceva în oameni. Pentru că dacă nu poți prin spectacole să mulțumești publicul, te-ai ratat.
V-ați propus să aduceți un suflu nou și în teatrul de stat?
Nu am încercat să schimb ceva, dar colaborez în principal cu aceiași actori. Îmi place să cunosc foarte bine actorul și să lucrez mult cu el. El se află în centrul universului meu; cu el clădesc scenografia, regia, totul cade pe el. Va duce tot spectacolul. De multe ori actorul urcă pe scenă ca să-l vadă lumea, dar nu-i așa. Urcă pe scenă ca să vadă el lumea. Scena e un spațiu magic, care poate rupe timpul. În ziua de astăzi suntem stresați de timp. Unde mai poți face asta, să rupi timpul? Nicăieri.
Sunt artiștii la fel de grăbiți ca și spectatorii?
Da, și le-am spus de multe ori să aibă grijă. Să nu meargă dintr-un teatru în altul încercând să prindă roluri. Să nu ardă la foc mare pentru că riscă să devină vizitatori, și nu actori. Stați într-un teatru și faceți un rol mare, foarte important, care să vă crească și care să vă ajute să mergeți mai departe. Cred mult în actorul care se vrea crescut de el însuși în primul rând. Pentru că riscăm foarte tare – și vedem modelul București, pe care nu îl agreez și despre care am spus mereu că nu e în regulă – să facem chiar și 20 de roluri. Ai 20 de contracte, nu 20 de roluri. Dintre acelea, dacă ai unul singur, să fii fericit.
Simțiți chemarea Capitalei?
Mi-e frică.
E și acesta un act de curaj, să recunoști…
Nu mi-e teamă să recunosc că mi-e frică. Cred că în afară de Unteatru nu aș putea să lucrez nicăieri în Capitală. Am văzut cam ce înseamnă, dar nu cred că mai există un spațiu prielnic pentru a face un spectacol mare. Capitala e un loc unde te duci greu și te îngropi repede. E un compromis, ceea ce eu nu fac. Cred că Sibiul sau orice altă zonă e mai vizibilă pentru un tânăr regizor care vrea să facă un spectacol bun. La București resimți lipsa timpului, iar eu, dacă nu am timp, nu pot face teatru. Acolo te poți pierde foarte ușor. Iar dacă lași scena un an, doi, nu te mai recunoaște nimeni. E ca și când ți-ai abandona copilul. Trebuie să fii într-o legătură aproape permanentă cu scena ca, tu, actorul să crești și scena odată cu tine.
Textele pe care le-ați montat până acum aici, la Deva, le-ați ales sau v-au fost propuse?
Sunt texte care m-au bântuit. Când un text nu mă lasă să dorm, mă provoacă și vreau să mă lupt cu el. Vreau să intru într-un dialog cu dramaturgul. Stau la masă cu actorii, discutăm și depistăm problema – e o metodă foarte simplă. Dacă ai înțeles care e problema ta, a personajului și care e rezolvarea, vei face foarte bine în scenă. La masă depistăm problemele și în scenă venim cu soluțiile, pentru că teatrul se face cu cap, nu cu durere de cap. Scena înseamnă soluție.
Asta în raport cu actorii. Dar aceleași soluții pot funcționa și în cazul spectatorilor?
Am încercat tot timpul să trezesc ceva în ei pentru că îmi place să cred despre mine că sunt regizorul care gândește cu sufletul. Vreau să fie o emoție mai intesă decât la nivel fizic pentru că de obicei vii la un spectacol și exclami „wow!”; eu vreau mai mult. Să fie ceva care să te cucerească. Și mie mi s-a întâmplat asta. Eram la Bulandra și lucram cu Yuri Kordonsky. Pentru mine, Yuri e un om atât de mare, că nu-i ajung nici până la glezne. Mi-a fost profesor și am lucrat cu el. Puțin spus profesor, e al doilea tată al meu. De la el știu tot ce știu.
Care este cea mai importantă lecție teatrală pe care ați primit-o de la Yuri Kordonsky?
Fără compromis. Orice, dar nu face compromisuri. M-a învățat ce înseamnă sacralitatea acestei meserii. Pentru că este o meserie în care faci multe.
E vital pentru un actor să călătorească și să întâlnească oameni. Teatrul nu e în capul lui, ci e în afara lui. Cu toții avem idei, dar tu trebuie să aduci viață pe scenă. Fă clipa aia să se oprească. Atunci ești un mare regizor, un mare artist. Nu când vii să îți impui conceptul sau viziunea, ambalată frumos, dar, în același timp, în ambalaj sentimentele să fie artificiale. Trebuie să riști și poți să câștigi sau să pierzi.
În ce mod marchează cariera unui artist întâlnirea cu o personalitate?
Fantastic de mult. Am spus-o și o mai spun: eu sunt produsul acestor întâlniri. Miklos Bacs, Ofelia Popii, Marian Râlea, George Ivașcu, Constantin Chiriac sunt oameni care mi-au marcat cariera, drumul în viață și am luat de la ei ce am avut nevoie. E vital pentru un actor să călătorească și să întâlnească oameni. Teatrul nu e în capul lui, ci e în afara lui. Cu toții avem idei, dar tu trebuie să aduci viață pe scenă. Fă clipa aia să se oprească. Atunci ești un mare regizor, un mare artist. Nu când vii să îți impui conceptul sau viziunea, ambalată frumos, dar, în același timp, în ambalaj sentimentele să fie artificiale. Trebuie să riști și poți să câștigi sau să pierzi.
Care ar fi „vârsta de maturitate” a unui artist, după ce a adunat bagajul acesta de experiențe și întâlniri?
În momentul de față pot să spun că toată viața mea voi căra în spate acel bagaj, dar pe care îl voi simți gol totodată. Voi avea nevoie de informații, de oameni, de întâlniri și de cunoștințe tot timpul. Când acel bagaj va fi plin, cu siguranță mă voi opri să mai fac teatru. Pentru că teatrul e o căutare. Când aceea se va opri și voi spune „știu, așa se face”, nu mai fac teatru.
Urmăriți să vă creați un stil sau experimentați mereu altceva?
Încerc să fac ce-mi place. Ar fi câteva elemente care se regăsesc în spectacole pentru că, până la urmă, e același om cel care montează. Nu vreau să fac ceva ca să demonstrez că pot, ci fac dintr-o nevoie a mea. Sunt foarte multe tehnici pe care le poți folosi, dar nu înseamnă că ai și ceva de zis cu ele. Indiferent de stilul unui spectacol, îl voi face dintr-o nevoie, pentru că vreau să aibă ecou în comunitate. Nu vreau să vin să demonstrez ceva.
Dar poate ar trebui. Poate că avem nevoie și de atitudinea asta, ca cineva să ne arate că se poate astfel.
Da, cred că ai dreptate.
Lucrați doar în cheia textului sau mergeți dincolo de el?
Teatrul e o sugestie, iar mie îmi place mult să lucrez cu metafora. Atunci când zic că lucrez foarte mult pe text nu înseamnă că iau textul așa cum e. Aveam o problemă cu durata spectacolului „Trei surori” și i-am cerut ajutorul lui Yura. Iar el mi-a spus: un spectacol de șase ore în care nu spui nimic sau un spectacol de două ore în care spui ceva. Tu alegi. Și am ales două ore și ceva. Am trecut peste dramaturg și am avut ceva de spus cu spectacolul. Până la urmă trebuie să îi fac bine „copilului”, și nu un favor dramaturgului; ăsta e deja un compromis.
Apropo de asta, se tot dezbate problema duratei unui spectacol pentru că publicul nu mai are răbdare.
Nu, nu are răbdare să vadă spectacole proaste. Trebuie să vedem problemele de la rădăcină. Spectatorul nu are răbdare, le facem de o oră, o oră și ceva. În facultate ni se ceruse ca spectacolele să aibă maxim două ore. Dacă spectacolul este prost, regizorul încearcă să păcălească publicul. Orice spectator are răbdare să vadă prima oră dintr-un spectacol prost, dar după asta, te lasă simțurile fizice și intervine altceva: rațiunea.
Ce ne facem cu regizorii care nu gândesc astfel și mizează pe un spectacol și lung, și prost?
Poate e mult spus, dar acela e un egoist.
Cât de lucid trebuie să fie regizorul în această privință?
Eu mă pun în locul lui. Dacă aș fi avut școala de regie din România, cu excepția câtorva profesori foarte buni, cred că aș fi procedat la fel. Acum ți-aș fi vorbit despre ideea mea, despre conceptul meu și despre cum vreau să merg într-o altă zonă. Pe mine nu mă interesează să știe lumea cine sunt eu, pe mine mă interesează să afle despre munca mea. Nu dau vina pe regizori, ci pe profesori și pe școală. Ea i-a format, ea să-i accepte. Nu după ce i-a scos din bănci să li se pună etichete. Și cu actorii e la fel: sunt atât de prost pregătiți profesional și nu au mentori. Eu sunt un norocos că l-am întâlnit pe Kordonsky, dar nu toți au norocul și șansa mea. Când vom avea profesori adevărați, lucrurile vor funcționa cum trebuie.
Vă gândiți să renunțați la regie și să vă reîntoarceți la actorie la un moment dat? Știu că ați zis că e greu să le faci pe amândouă.
E imposibil. Dar astea sunt lucruri care mă bântuie de foarte multă vreme. Nu sunt genul care să spun „eu am inventat roata”, nu, voi ați făcut asta, dar eu o folosesc. Nu vreau să dau ceva nou, ci să vin cu un „produs”, dacă se poate numi așa, care are un rost, folosește la ceva. Cu actoria… Spuneam că nu fac această meserie din vocație, ci din intoxicație. Eu sunt intoxicat de acest virus numit actorie. De fiecare dată când regizez stau în sală, mă uit la actor și joc odată cu el.
Deci e un dublu câștig.
Exact. Pot să fac și meseria de actor, și pe cea de regizor, dar din sală, nu de pe scenă. Când sunt pe scenă simt nevoia să joc. Am această nevoie în mine și, probabil, la un moment dat, dacă va veni un proiect serios, voi juca. Trebuie să am grijă de teatru și de trupă și din această poziție pot face acest lucru cel mai bine.
Credeți în trupa care se formează în jurul regizorului sau ar trebui ca el să jongleze cu actorii? Care ar fi situația ideală?
Cum am spus, regizorul e părintele responsabil în relația actor-regizor. El întotdeauna va pleca. Îmi place să am doi, trei actori cu care să lucrez în mod constant pentru că simt o siguranță. Știu că ei vor înțelege ce vreau, iar ceilalți vor înțelege prin intermediul lor. E mult mai ușor să înțelegi ceea ce vezi decât ceea ce auzi. Chiar și acum am trei actori cu care lucrez de foarte mult timp. Am probat-o și funcționează. Yura procedează la fel, dar are și un actor cât trei: Marian Râlea. Nu pot să stau oricum prea mult într-un singur loc. Doar la Teatrul Mic din Sibiu, dar pe acela îl iau cu mine; e atât de mic că pot să-l iau în suflet și am plecat cu el. În rest, nu cred că mă pot lega de un teatru. Nu ar fi nici în folosul meu și nici în al teatrului. Gândul să nu cobor ștacheta mă urmărește, să rămân cel puțin la nivelul la care sunt și ușor, ușor să cresc. Provincia e criminală. E o crimă artistică, un masacru teatral în provincie.
Întotdeauna când le cer ceva actorilor, mă întreb mai întâi dacă eu aș putea face lucrul respectiv. Teatrul e un dialog. Ceea ce creează actorul și regizorul, asemenea unei familii, rezultă într-un copil; spectacolul e pruncul. Eu nu pot fi tiranic cu actorul. Actorul va purta sarcina, nu regizorul. El va sta în întuneric, dacă spectacolul e bun, va ieși la aplauze. Trebuie să ai foarte mare grijă de actor, să îl faci să poarte sarcina cu grijă, să lucrezi într-o atmosferă plăcută cu el.
Experiența ca actor v-a ajutat în munca de regizor?
Fantastic de mult. Întotdeauna când le cer ceva actorilor, mă întreb mai întâi dacă eu aș putea face lucrul respectiv. Teatrul e un dialog. Ceea ce creează actorul și regizorul, asemenea unei familii, rezultă într-un copil; spectacolul e pruncul. Eu nu pot fi tiranic cu actorul. Actorul va purta sarcina, nu regizorul. El va sta în întuneric, dacă spectacolul e bun, va ieși la aplauze. Trebuie să ai foarte mare grijă de actor, să îl faci să poarte sarcina cu grijă, să lucrezi într-o atmosferă plăcută cu el.
Înțeleg că îi acordați o oarecare libertate actorului. Îi oferiți îndrumare și apoi îl provocați pe el să caute și să își dezvolte personajul.
Doar dau direcția personajului și apoi împreună găsim.
Adică libertatea se oprește la un punct, nu este actorul pe deplin responsabil de ceea ce construiește?
Suntem un cuplu. Avem drepturi egale. Și va câștiga cel care are argumente mai bune. Eu port discuția asta cu fiecare dintre ei. Știu că mă obosește, știu că lungește termenul spectacolului, dar dialogul cu argumente este extrem de sănătos. Acele zile în plus vor ajuta actorii să ducă spectacolul ani de zile fără nicio problemă. Pentru că se poate întâmpla ca după premieră, spectacolul să se stingă la nici trei luni.
Actorul inteligent. Cum ar trebui să (se) crească un actor pentru a ajunge la potențialul său maxim?
Cărți, muzică, filme. Asta e investiția pe care trebuie să o facă actorul. Strânge bani, cumpără-ți cele mai bune cărți și vezi cele mai bune filme, strânge-ți materialul de care ai nevoie deoarece cu acela lucrezi pe scenă. Tu ești un om care la un moment dat se va epuiza și e normal să fie așa. Dacă tu crezi că ai totul în tine, în minte și în talent, te-ai ratat. Am pățit asta. Nu sunt povești auzite, ci trăite. Am crezut că pot face totul pe barba mea, dar la un moment dat m-am izbit de roluri mari și nu am putut să le duc. Tot Yura mi-a spus să apelez la cărți, muzică și filme, pentru că toate astea formează un actor. Astea plus un profesor excepțional. Și întâlnirile. Dacă nu vrei să fugi după ele și să furi meserie, atunci nu ai nicio șansă. Trebuie să îți dorești să fii cel mai bun. Dar acea luptă trebuie să o dai cu tine, nu cu partenerul.
Și să fii prezent în scenă permanent…
Atenția e vitală.
Print