Un tunel care se întunecă în timp ce Firs îşi spune, cu faţa aproape atingând podeaua, ultima replică: “Eu am să rămân aici!”. Este imaginea cutremurătoare pe care o păstrez din “Livada …” lui Harag, de la mijlocul anilor 80. Alături de această imagine – de sfârşit al oricărei lumi -, voi păstra de-acum încolo strălucirea rubinie, cosmică, a livezii imaginate de Felix Alexa. Mii de ochi minerali depun mărturie pentru livada în pârg: fastuoasă, cu fastul ultimei reprezentaţii.
Veţi vedea zeci şi zeci de borcane mari – umplute cu compot de vişine – de o lumină sângerie, nefirească. Electrizant. Ţi se opreşte respiraţia. Şi imediat înţelegi că livada se desfăşoară pe spaţiul dedicat dulapului secular. Efect spectaculos şi perfect justificat, iscat din colaborarea regizorului cu scenografa Diana Ruxandra Ion. Dulapul şi livada devin astfel semnificanţii aceluiaşi semnificat: copilăria, viaţa în lumea veche.
Copilăria. Din nou acasă, Ranevskaia (Maia Morgenstern), venită de la Paris, se supune jocului de-a baba-oarba impus de Gaev (Şerban Ionescu): un scaun de pitici deconspiră locul – “E camera copiilor!” – în care fiecare personaj îşi va primi jucăria emblematică. Şi fiecare personaj are acum ocazia să-şi spună replica singurătăţii. Varia (Irina Movilă) – “călugăriţa” Varia, cea care nu primeşte jucărie – este atât de frumoasă şi de puternică în fragilitaea ei aparentă, încât sfiala (aproape revolta) lui Lopahin în faţa ei se justifică. Ania (Ioana Anastasia Anton) este fiica perfectă, inocentă şi avântată. Pe Charlotta Ivanovna (Ana Ciontea) o citesc în cheia Clovnului Alb: singurătatea ei şi lipsa ei de identitate rezonează cu singurătatea şi, până la urmă, cu lipsa de identitatea a fiecăruia dintre personaje… Copilăria… Copilăria lui Lopahin, marcată de o vorbă tandră, dar care i-a ţintuit locul în lumea de atunci: “Ţărănuşule!”. Lumii de atunci îi este – o vreme, până la scena balului – încă prizonieră Liubov Andreevna. Relaţia ei cu fetele, cu Varia şi cu Ania, nu ocoleşte infantilismul. Refuzul de a-l vedea pe Trofimov (Conrad Mihai Mericoffer) pentru că îi aminteşte de fiul pe care l-a pierdut se înscrie pe aceleaşi coordonate. Infantil este şi discursul lui Gaev în faţa dulapului – dulap ar trebui scris cu majusculă, pentru că este personaj, cum personaj este şi livada. Regresia ca joc? Ca ultim gest de împotrivire? Gaev fluieră şi se joacă de-a trenul…
Cu toţii ştiu ce se întâmplă. Şi acceptă. Rubiniul strălucitor face loc, încet-încet, pe măsură ce livada este culcată la pământ, luminii albe, violente, din scena balului. Cu toţii dansează. Mecanic. Un dans care pare a nu se mai sfârşi. Marionetă dezmembrată, Ranevskaia acceptă să fie învinsă.
Dincolo de condiţia de mamă, de soră, de suverană a unui spaţiu referenţial, Liubov Andreevna este femeie. Totemică. Dominator înaltă, statuară, cu o siluetă armonioasă, Maia Morgenstern acoperă scena ca o zeiţă a fertilităţii. Este o femeie care nu poate trăi decât în iubire (Liubov, nu-i aşa?). Ea se armonizează cu seva livezii. Înainte de orice, Liubov Andreevna este femeia din faţa bărbatului. Oricărui bărbat. Îşi exorcizează doar printr-un gest, o glumă cu iz erotic, spaima întâlnirii cu învăţătorul fiului ei mort. Şi dezvoltă, din necesităţi conjuncturale, o relaţie pe muchie de cuţit cu Iaşa (Răzvan Oprea), lacheu viclean de lume nouă, cu un comportament frust şi controlat disonant. Pentru un inocent exerciţiu de stil, uneori, pare a-l solicita chiar pe Leonid Andreevici Gaev. Dar în primul rând avem de vorbit despre Lopahin. “Ţărănuşul” în cizme moi o aşteaptă pe Ranevskaia cu emoţie sinceră. Din copilărie a rămas dependent de gestul cu care ea i-a alinat durerea pricinuită de palma grea a tatălui şi de apelativul pe care şi-l asumă şi azi. Dezinteresat, vrea s-o ajute. Vrea să-i salveze moşia. Aproape că întreţine mitul căsătoriei cu Varia pentru a rămâne în preajma ei, a mamei pe care nu o poate refuza până în ultimul moment. Rămas însă singur cu Varia, nu are să-i ofere decât o nucă seacă, rătăcită prin buzunarele lui obişnuite cu nuci. Aproape că am sperat – asemenea unui copil care aşteaptă cu sufletul la gură ca basmul pe care l-a auzit de o sută de ori să se sfârşească de data asta altfel – ca Lopahin să-i ofere lui Liubov Andreevna livada cumpărată la licitaţie. Pentru că relaţia dintre Maia Morgenstern şi Marius Manole este una de o ambiguitate emoţionantă. Lacrima lui Manole este adevărată şi se uneşte cu picăturile de apă care au spălat faţa copilului Ermolai Alexeevici Lopahin, atunci când era îmbărbătat de cuvintele blânde ale femeii care stă acum în faţa lui şi mângâiat de palma ei moale şi parfumată… “Vă iubesc ca pe o rudă, poate chiar mai mult…” Lopahin a ales: intră în lumea cea nouă cu uimire, cu bucurie şi cu responsabilitatea muncii. Ceilalţi…
Print
Frumos articol