În autobuzului 162, care sosește după o lungă așteptare la stația din Piața Crângași, pasagerii pe care îi întreb n-au auzit în viața lor de Muzeul Culturii Romilor de pe Strada Drumul Săbăreni. Fac mai multe încercări, dar nu obțin decât priviri mirate. Chiar intrigate, căci continuă cu coada ochiului. La ultima încercare, domnului trecut de prima tinerețe care stă în fața mea i se pare că nu aude bine când îi spun că merg la muzeu. „Unbelievable!“, exclamă spontan, aruncându-mi o privire neîncrezătoare. E șocat. S-a născut în Giulești, n-a plecat niciodată de acolo și nu știe de niciun muzeu. Deci peste poate să fie un muzeu acolo!
Și totuși, este! Cobor din 162, merg pe jos câțiva zeci de metri și gata. Lătratul câinilor din curtea alăturată nu (mă) slăbește nici la intrare, după ce trec de parcarea plină și de „Caravana Meșteshukarilor“, din păcate închisă, o rulotă albă în care habar nu am cu ce se face negoț. Simt dinainte să intru mirosul de mâncare, mai exact de cartofi prăjiți. Aud tobele la care bat cu nespusă plăcere și putere, observ când intru, adolescenții (vajnici băieți de cartier care-și cunosc valoarea, se vede din alură) de la Playhood, pe care îi fotografiază toată lumea cu telefonul mobil, se-nțelege.
Se-nțelege și că la intrare sunt niște mape cu o foaie pe care e tipărit același comunicat de presă care a circulat în media: LIVE from GIULEȘTI se lansează, iacă-tă, vineri, 16 septembrie. Lăsați, deci, arta comunitară să invadeze urbea! Sau invadați-o dumneavoastră pe ea! Se poate și așa.
Cu ce vă așteaptă ea? Păi, cu ce credeți? La parterul tânărului și primului muzeu al culturii romilor din România, suntem „LIVE from GIULEȘTI“. Un fel de-a spune, desigur, pentru că „live“ nu sunt decât tobele muzicanților amintiți și reacțiile câtorva copii care, când nu-și umplu farfuria de plastic cu cartofi prăjiți, pui shanghai (un fel de) și pateuri cu brânză, ascultă câteva minute la căști, cu ochii la monitorul așezat la capătul opus intrării, povești ale copiilor romi de la Școala 153, filmați în timp ce le povestesc celor din echipa priectului cea mai frumoasă amintire (despre cea mai urâtă, din câte am băgat de seamă, nu prea vor să vorbească).
E vineri seara, spuneam, și oamenii au ieșit la… muzeu. Îi întâmpină la parterul lui, citez din prezentarea realizatorilor, „CREAŢIA COLECTIVӐ ȋntr-o instalaţie de POVEŞTI URBANE colectate din comunitate şi transformate de un grup de artişti ȋntr-o operă de artă“. La parter mișună câțiva fotografi și câțiva copii romi, în vestimentația aferentă. Proiecții video, desigur, pe o ușă interioară din dreapta, patchwork cu patches filmate, dacă înțeleg bine, în timp ce se lucra la obiectele pregătite pentru eveniment, și proiectate simultan. Plus un loc „Bagă-te dedesubt“, unde se strecoară câte un țânc, că s-a întunecat și acolo unde e invitat să se ascundă e o lămpiță cu care se joacă o vreme.
Pe monitorul mare rulează dialogurile cu copiii romi de la școală, pe care le ascult în frânturi la căști. „Cea mai frumoasă amintire e când mi-am pus cea mai preferată rochie și am ieșit la un loc de joacă“, spune o fetiță timidă. „Când ne-a spus mama că o să avem o surioară. Și noi ne-am dus cu toții la ea la spital, și ea nu știa“, povestește alta. „Când ne-au dat părinții câți bani au putut și ne-am dus la un parc de distracții“, își amintește un băiețel, același pentru care cea mai urâtă amintire e de când „a decedat mamaia, adică bunica mea“ (toți, observ, se știu filmați, drept care se străduiesc să vorbească „frumos“, ca „oamenii mari“).
Puținii vizitatori îi ascultă în căști, zâmbesc înduioșat-amuzați și trec mai departe. La cartea uriașă, cu file mari, din carton, pe care copiii romi și-au scris niște mici povești. Atâtea câte au avut. Iar unii și le-au desenat. Întâmplări, imagini, vise și visuri de școlari. Amprenta etnică există, dar o vezi numai dacă chiar o cauți. Un băiețel se apleacă să deseneze și el ceva. E aplaudat și fotografiat. Apoi se duce se mănânce cartofi prăjiți.
Vegheați de muzica Playhood care de-acum se aude din curtea interioară, unde două fetițe în pantalonași mulați dansează de zor din buric, zâmbind ca atunci când știi că te dedai unei plăceri vinovate, inconștient lasciv, și de bannerele de pânză care atârnă, în stânga, din tavan, etalând cuvintele magice (ARTĂ HIBRIDĂ, MIJLOACE CREATIVE, POVEȘTI URBANE etc.), puțini vizitatori rămân câteva minute și în fața panourilor în care sunt expuse câteva chipuri de copii fotografiați. Sunt chipuri ale copilului etern – cu privire senină, cu mască etc. Chipuri. Chipuri. Chipuri.
Multe chipuri (fotografiate de Roald Aron) s-au strâns în instalația pe care o puteți vedea în proiectul LIVE from GIULEȘTI, într-un discurs artistic ce amestecă și reciclează limbaje, cum îi șade bine postmodernității în care tot trăim și cum îi place omului recent. Chipuri peste chipuri, priviri peste priviri, a căror istorie o poți ghici vag. Sau, sigur, o poți imagina. În ficțiunea care este istoria de toate felurile, printre simulacrele care ne umplu viețile, chipurile de copii romi se așază în diverse feluri. Depinde cum și de unde te uiți, firește.
În curtea interioară, între un pavilion/scenă improvizată pentru toboșarii neobosiți, o rulotă părăsită mai în spate, la câțiva metri, smocuri de iarbă verde și fâșii de ciment, se bea bere, se fumează, se privește. La dansul care probabil că s-ar încinge mai sincer, dacă copiii, puțini veniți cu părinții, nu s-ar ști „la muzeu“. Mai dau roată obiectelor din interior. Dar repede, că sunt grăbiți. Așa sunt ei, pur și simplu, grăbiți.
București Orașul In-vizibil, programul prin care ArCub și Primăria Municipiului București au finanțat evenimentul, a inclus și acest LIVE from GIULEȘTI, la care au contribuit Catinca Drăgănescu, Adina Popescu, Roald Aron sau Alexandru Ciubotariu. Într-un discurs hibrid care nu se vrea expozițional, ei s-au jucat cu emblemele unei identități etnice. Joaca, știm, e binevenită oricând și oriunde. Însă, dincolo de emblemele integrate în discursul artistic, identitatea aceea etnică, poveștile acelea din spatele poveștilor, rămân de descoperit. Iar descoperirea, știm, a început de-atâtea ori de la o joacă, adesea fără finalitate artistică.
Uriașa lună galbenă cocoțată deasupra curții interioare se mărește la nesfârșit. Plecarea e aproape. Ce mai poți face? Copiii dansează mai departe în ritm de manele. Înăuntru, doi romi, un student și o tânără doamnă care face activism, după cum spune, de aproape douăzeci de ani, vorbesc aprins despre deschiderea lor și despre cum tradiția trebuie înțeleasă deschis… În fața muzeului, doar întuneric. Și lătratul câinilor, din curtea vecină și de pe maidanul de alături.
Print