În primul rând emoția vie ar trebui să continue să atragă oamenii la teatru, crede actrița Corina Moise, care a debutat când era încă studentă. Într-o lume grăbită, se impune să te oprești câte o clipă și să gândești la ce e important. Actor sau spectator, trebuie să privești spre ce e dincolo de ce se vede, iar teatrul poate fi o cale. Diversitatea experiențelor face parte din acest drum, al actoriei, pe care ideal este să mergi cu libertate și bucurie, spune Corina Moise, pe care o puteți vedea în stagiunea aceasta în două spectacole în pregătire la Teatrul Metropolis, unde joacă și în „Titanic vals” sau „Hamlet”, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, din a cărui trupă face parte, dar și în „Nora” și de la Unteatru sau în „Macbeth” de la Teatrul Bulandra. Despre prezentul ei, despre drumul ei în profesie, despre opriri și sensuri, am stat de vorbă cu Corina Moise, pornind de la Varia, cea mai recentă creație a sa din „Livada de vișini” de A.P. Cehov, recent pusă în scenă la Teatrul Metropolis de Victor Ioan Frunză.
Cum e Varia dumneavoastră sau cum e Corina Moise în Varia?
A venit o prietenă la spectacol și mi-a zis: „Tu ești tancul rusesc”. Nu m-am așteptat! Varia mea e o ființă introvertită, cu foarte puține mijloace de a se comunica pe sine, își manifestă iubirea într-un fel abrupt, să zicem. E o ființă singuratică, cu o dorință foarte, foarte clară și un plan de siguranță la care speri să nu fii nevoit să apelezi niciodată.
Mai sunt Varii în lumea noastră?
Eu cred că sunt. Poate că nu mai au neapărat vârsta personajului din piesa lui Cehov, dar stuctura ei sigur o întâlnim. Întâlnim singurătate, întâlnim timiditate, întâlnim oameni care își comunică greu afecțiunea și sentimentele pozitive față de alții. Am fost foarte fericită că s-a întâmplat să lucrez acum rolul ăsta. Cu Cehov m-am mai întâlnit, dar acum se întâmplă, probabil, și o maturizare a mea profesională.
Ce să însemne ea?
Nu vreau să spun lucruri prea mari, dar simt că este un început de maturizare. Se așază niște straturi în mine, mijloacele nu mai sunt căutate foarte mult timp. Se pare că, pentru unele roluri, apar ele, pur și simplu, firesc. Implicarea cu care lucrezi un rol cum e Varia, cred eu, mai ales într-o epocă cum e noastră, când fugim și avem tot felul de factori care ne distrag atenția de la esențe, te obligă să stai pe loc, să te înfigi cu picioarele în pământ puternic și să rămâi acolo, fără să fii distras, mult timp. Ancorarea vine cu o maturizare.
A dispărut, odată cu această maturizare, și frica de a greși în fața spectatorului?
Nu, eu nu am scăpat definitiv de ea, dar acum măcar e mai selectivă ea, frica. Nu mă pândește la fiecare rol, la fiecare spectacol. Am învățat deja să fac așa, un slalom. În ziua de spectacol am emoții, dar ele sunt un catalizator. Dar trac nu prea am. Nu mă dezechilibrează nici măcar atunci când se întâmplă să uit un cuvânt sau o replică. Până acolo ai nevoie de curajul de a fi liber, de a lucra și apoi de a arăta.
Într-o lume nebună, a vitezei, cum spuneți, în care oamenii nu au timp de mai nimic, nicidecum de nuanțe, fiecare trăiește în propriul lui mic univers. Cum e micul dumneavoastră univers?
Funcțional în relațiile profesionale, de familie, personale etc. E important să-l ai și să fie asumat. E important și să ai autonomie. Pe lângă siguranță, funcționarea într-o trupă înseamnă și plăcere, și bucuria de a lucra într-un context bun și de a fi parte din el, de a fi o piesă din acest mecanism. Îmi place spiritul de trupă, așa îmi place să lucrez și să construiesc. Mie regimul acesta îmi vine mănușă, pentru că am fost învățată să mă autodisciplinez. Cum să nu-ți placă să vii la repetiții și toată lumea să fie la timp și să se întâmple lucrurile într-un fel anume, să poți construi de la un nivel egal cu colegul, fără desincronizări mari? Este o plăcere și un confort să poți să-ți faci meseria, cu toate angoasele artistului. Dincolo de asta, e un privilegiu să faci ce te face fericit. Actoria se face cu relaxare, libertate și bucurie.
Îmi place spiritul de trupă, așa îmi place să lucrez și să construiesc. Mie regimul acesta îmi vine mănușă, pentru că am fost învățată să mă autodisciplinez. Cum să nu-ți placă să vii la repetiții și toată lumea să fie la timp și să se întâmple lucrurile într-un fel anume, să poți construi de la un nivel egal cu colegul, fără desincronizări mari? Este o plăcere și un confort să poți să-ți faci meseria, cu toate angoasele artistului. Dincolo de asta, e un privilegiu să faci ce te face fericit. Actoria se face cu relaxare, libertate și bucurie.
Dar, dacă mergeți în sală și deveniți spectator, vă place ce vedeți în sălile de teatru de la noi?
Ce îmi displace câteodată este lipsa de unitate. Îmi displace să văd clar că potențialul e mare, dar rezultatul nu este întotdeauna la înălțimea lui, și totuși, el este apreciat ca și cum ar fi la această înălțime. Îmi displace și când un efort extraordinar nu e apreciat sau nu e relevant. Îmi displace și fuga și nu mă refer doar la fuga de la o repetiție la alta. Uneori programele actorilor se sincronizează cu mare efort și asta se simte în timpul de repetiție. Se simte că potențialul n-a fost atins. Sigur, e teatru, unde nu există lucruri fixe, dar ar trebui să credem și să simțim cu toții undeva pe aproape.
Ce v-ar plăcea să vedeți mai mult pe scenă?
Musical. Am jucat în studenție în „Jesus Christ Superstar”, făcut împreună cu profesorul nostru, domnul Adrian Pintea. Am avut norocul să văd musicaluri și la Londra și urmăresc ce e în vogă pe West End și pe Broadway, spectacolele care iau Premiul Tony etc. Este ceva ce realmente îmi place să fac. Cât despre dramaturgia clasică, mi-ar plăcea, de exemplu, să mai lucrez Ibsen, un autor cu care m-aș bucura să mă reîntâlnesc.
Dar spectatorului ce credeți că i-ar plăcea să vadă la teatru azi?
Mai aud în jur, nu în primul rând de la oameni de meserie, că la teatru oamenii vor să râdă, să se destindă, că ei nu vor să vii tu cu oglinda și să le arăți că trăiesc într-o minciună, că au probleme, deși ei cred că n-au probleme. Or, eu nu cred asta, că oamenii vor numai să râdă, așa cum nu cred că un spectacol e menit doar să stârnească râsul. La teatru oamenii caută emoția vie și pură.
Dumneavoastră cum ați descoperit emoția asta într-un fel care să vă facă să vreți să urcați pe scenă?
La liceu, învățând ceva din Caragiale pentru Zilele Liceului. Din inconștiență, căci până atunci nu mai făcusem așa ceva, am făcut-o, am avut un feedback foarte bun, apoi m-am agățat de această trupă de teatru, în timp dându-mi seama că e un lucru la care, clar, sunt bună. Alegerea a fost simplă.
Iar acum vă aflați unde doriți să vă aflați?
În acest moment, da. După facultate, a fost televiziunea, de la care am învățat mult, în primul rând o anumită disciplină. A avut o importanță foarte mare pentru că abia terminasem școala. Calitatea produsului nu era extraordinară, știm, dar eu mi-am căutat tot timpul o disciplină în lucru. A fost o etapă bună și am plecat de acolo cu destulă experiență pentru vârsta aceea. Am făcut câteva roluri în film, o industrie care știm cum e la noi. Mi-ar plăcea ca în film să lucrez un personaj și să pot să-i dau viață așa cum o fac la teatru. Seara, după ce ai avut spectacol, dacă totul a mers uns, fără niciun efort, simți că ai putea să o mai iei o dată de la capăt. Dacă seara a fost doar bună, nu excepțională, pleci cu sentimentul că s-a mai dus din energie.
Îmi displace să văd clar că potențialul e mare, dar rezultatul nu este întotdeauna la înălțimea lui, și totuși, el este apreciat ca și cum ar fi la această înălțime. Îmi displace și când un efort extraordinar nu e apreciat sau nu e relevant. Îmi displace și fuga și nu mă refer doar la fuga de la o repetiție la alta. Uneori programele actorilor se sincronizează cu mare efort și asta se simte în timpul de repetiție. Se simte că potențialul n-a fost atins.
Și cum vă umpleți bateriile?
Alerg, merg la sală, fac yoga. Descopăr despre mine că acum condiția mea fizică e mult mai bună decât când eram mult mai tânără. E o stare a creierului, e clar. Vine din răbdare și cred că e un declic declanșat de relaxare.
Apropo de maturizarea despre care vorbiți, pentru că nu sunteți la vârsta concluziilor, ci la cea a descoperirilor, v-aș întreba ce înțelegeți acum prin „inteligență artistică”.
Eu nu cred în categorisiri. Mi s-a întâmplat să intuiesc foarte ușor și să execut foarte repede, făcând totul din intuiție, după care am lucrat și am pus și celelalte straturi. Alteori am luat-o pas cu pas, mai rațional. Nu știu care e soluția cea mai bună pentru mine. Inteligența artistică se dobândește, probabil, odată cu experiența. Eu am realizat asta la niște ani după vremea când număram spectacolele: ce fac luna asta, câte spectacole am, când începe lucrul. Îmi dădeam seama, uitându-mă pe o foaie de calendar, că fac mai multe lucruri. Se așază, mă gândeam, straturi peste straturi, și experiența vine și poate face ca lucrurile să fie atât de ușoare.
Dincolo de aceste straturi peste straturi, în Corina Moise rămâne ceva din femeile pe care le joacă?
Da. Din plecare are ceva din ele. Suntem diferiți, dar cât de diferiți suntem, de fapt? De asta avem emploi, contre-emploi și, până la urmă, în dramaturgie există câteva structuri de femei. Dacă regizorul consideră că rolul mi se potrivește înseamnă că da, în Cordina Moise e ceva din aceste femei.
Și că se descurcă bine cu ea însăși?
Da, în prezent, se descurcă cât de bine poate. Mi-e greu, da. Măștile oamenilor sunt greu de gestionat și, da, felul în care oamenii aleg să gestioneze o anumită situație poate fi surprinzător. Mă întreb dacă n-are, totuși, de-a face cu mine, cu interpretarea mea, cu nevoile mele, cu felul în care sunt eu acum și modul în are percep eu o atitudine sau alta. Apropo de inteligența artistică, noi, la școală, îl adoram pe actorul Adrian Pintea. De exemplu, ai inteligență artistică dacă, fără să-ți explici, poți să înțelegi, deși nu ai încă mijloacele, ca student, ce-ți cere un profesor, care nu știe să-ți explice pedagogic o situație, dar ți-o reproduce, ca actor. De la actorul Adrian Pintea furam la școală și înțelegeam că nu trebuie să imit, ci să traduc și apoi să asimilez. Ca să trasezi traseul emoțional al unui personaj, îți trebuie, e clar, o matematică a situației.
Dacă nu e mult talent, șansa ta să exiști și să te manifești în această meserie este munca, o muncă pe care, oricum, o face și cel cu talent. Cred însă că cei care au o șansă sunt cei extraordinar de muncitori, care nu vor ceda niciodată și nu vor înceta să creadă în drumul lor. Dar ce drum e de aici până la performanță nu mai știu.
Observ, mai ales în ultima vreme, insistența practicienilor pe exercițiu, lucru, pregătire, meșteșug. Evident, fără ele nu se poate. Și totuși, ce poate exercițiul acolo unde nu e talent?
Dacă nu e mult talent, șansa ta să exiști și să te manifești în această meserie este munca, o muncă pe care, oricum, o face și cel cu talent. Cred însă că cei care au o șansă sunt cei extraordinar de muncitori, care nu vor ceda niciodată și nu vor înceta să creadă în drumul lor. Dar ce drum e de aici până la performanță nu mai știu. Mult ține de șansă. Aud adesea că „dacă muncești, dacă tu crezi cu adevărat, nu are cum să nu se întâmple”. O vreme am mers, fără să-mi propun, ci muncind foarte mult, pe ideea asta. Mă întreb însă cât e aici nevoia noastră de a rămâne ancorați, de a nu ne pierde încrederea, și cât e adevărat. Adevărat e că ai nevoie și de șansă. Odată ce ne împăcăm și cu gândul ăsta și înțelegem că poate n-a fost pentru noi, măcar știm cu ce ne-am luptat, ne cunoaștem inamicii. Câteodată mi-e și frică să-mi spun că acum e un moment bun pentru mine. E ceva pentru care am muncit enorm. Ziceam că nu mi-e frică să intru în scenă, dar uneori mi-e frică să nu se termine. Inactivitatea am asociat-o foarte mult timp cu nesiguranța. Nefiind angajată, asta însemna pentru mine nesiguranță. Acum, sentimentul acesta disipându-se, când am o zi liberă, sau două, sau o săptămână, am grijă cât pot eu să fac ceva care realmente să mă recreeze, pentru că asta îmi creează mie spațiu de creație pentru când mă voi întoarce. Îmi place și să călătoresc. Ștefan Iordache vorbea despre cum în timpul liber pe noi, actorii, ne cuprinde un sentiment de inutilitate. Uneori el vine chiar în prima zi de după premieră. Dar, tot el zicea, în cele câteva săptămâni de vacanță actorul ar trebui să se desprindă total. Eu am nevoie să și plec din oraș ca să se întâmple procesul ăsta. Iar recent am descoperit ce înseamnă pentru mine natura și mișcarea în natură, cum ar fi într-un adventure park, de unde pleci cu o stare atât de bună, că are ecou câteva zile. E o senzație extraordinară.
Mai ales pentru cineva care nu a crescut într-un bloc de beton, printre alte blocuri de beton…
Anii de atunci și de acolo au însemnat enorm. Multă vreme am vrut chiar să scap de acolo, să mă emancipez, să fiu cosmopolită ca și colegele mele. Eram „de la țară”, mă și jenam, că nu era nimic extraordinar. Dar acum sunt mândră și fericită că am avut parte de asta. Mi-am amintit recent că am învățat singură să înot într-un râu destul de aprig. N-aveam nicio problemă să mă arunc de sus și să înot. Nu știu dacă genul ăsta de libertate îl mai am azi.
Dar, prin ceea ce faceți, aveți sigur un alt fel de libertate.
Da. Pe scenă, tot timpul. Dar, în afara meseriei, să mă pun pe mine într-un „pericol”, în tot felul de situații incomode, deși vreau, mi-e mai greu, mi-e mai frică.
Print