Fragment din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Şerban”, publicat în colecţia Yorick a Editurii Nemira.
Femeia de culoare îmbrăcată sofisticat, ca nimeni altcineva, era aşezată confortabil pe una dintre acele canapele îmbrăcate într-o stofă lucioasă, cu modele art-deco, moştenită de UNITER odată cu sediul de pe strada George Enescu, după ‘89. Mă privea ţintă, dar cu un zâmbet relaxat, misterios: „baby darling, tu ai să pleci din ţară”. Surprinsă, i-am răspuns imediat: „eu nu vreau să plec”. Ea a continuat impasibilă, în engleza moale şi guturală (cu accente ciudate: creolo-franco-potughezo-New Orleans sau Chicago..?).
„Ba da, honey, vei pleca…, dar o să vii înapoi, fiindcă eşti necesară aici”. Era celebra directoare Ellen Stewart, care l-a adus, cu ani în urmă, pe Andrei Şerban în America. „Vezi, eu, când am ajuns la New York, nu prea ştiam ce să fac şi, într-o zi, m-am dus până la un capăt al metroului în Brooklyn. Acolo, un bătrân evreu avea o tarabă atârnata de gât pe care vindea tot felul de mărunţişuri, dintre cele mai diverse. L-am întrebat cui pot servi aceste marunţişuri. Mi-a spus că fiecare obiect are pe cineva căruia să-i fie necesar şi că aşa e şi cu oamenii, fiecare avem o menire, suntem necesari cuiva. Asta m-a îndemnat să caut cui îi sunt eu necesară. Aşa să faci şi tu!”
Cuvintele lui Ellen Stewart din acea după-amiază m-au urmărit întotdeauna în periplul meu de optsprezece ani în Europa şi la New York şi dacă încep să spun povestea despre ideea Academiei Itinerante evocând-o pe Ellen şi misterioasele ei intuiţii vizionare este fiindcă proiectul acesta deschis, nomad şi pedagogic, lansat în 2005, avându-l în centrul său pe Andrei Şerban, i se datorează şi ei. De altfel, nu e deloc întâmplător că la premiera Spovedaniei la Tanacu (Deadly confessions), care s-a întâmplat la douăzeci de ani de la acea conversaţie, Ellen a fost prezentă, pe scena de la La MaMa în New York, înaintea gongului primei reprezentaţii publice a spectacolului.
*
Trecuseră deja ani buni de când organizasem turneul Trilogiei Antice a Teatrului Naţional din Bucureşti la Milano şi la Paris şi fondasem în România o asociaţie care să fie complementul activităţilor mele de educaţie în management cultural în Franţa, ECUMEST. Colaboratoarele mele, Oana Radu şi Ştefania Ferchedău, lucrau în mod exclusiv pe chestiuni teoretice în cadrul asociaţiei până când am hotărât să co-organizăm un seminar balcanic pe o disciplină artistică şi l-am invitat în România pe Andrei Şerban la Centrul Arcus.
Atelierul Balkan express a fost, de fapt, momentul zero al Academiei Itinerante. Credeam atunci, împreună cu Andrei Şerban, că vom reuşi să continuăm colaborarea şi să construim un adevărat teatru–centru–laborator teatral, asemeni celui al lui Peter Brook din Paris. Credeam că este o evidenţă necesitatea unui asemenea centru, dar, ca mai întotdeauna, realitatea românească ne-a contrazis.
Personal, realizam cât de importantă e întâlnirea lui Andrei Şerban cu actorii în lucru şi într-un cadru de experiment constant, flexibil, de tip atelier de creaţie, câtă nevoie are şcoala de teatru de azi (victimă a tranziţiei, ca multe altele în societatea noastră), de o permanentă readresare a sensului pentru care actorii fac această meserie. La întrebarea „de ce avem nevoie de teatru” munca şi căutarea alături de Andrei Şerban pot construi un răspuns.
Până la urmă, fiind construită să caut soluţii acolo unde alţii nu văd decât probleme, m-am hotărât să încerc să clădesc un centru itinerant şi i-am dat numele de „academie itinerantă”, inspirându-mă din însuşi caracterul fără graniţe rigide al aventurii creative în care Andrei Şerban se angaja. Itinerantă, pentru că ea s-a desfăşurat în multe locuri – La Plopi, la New York, la Teatrul Odeon din Bucureşti, la Horezu, la Ipoteşti şi la Mogoşoaia. Academie, deoarece participanţii erau, la rândul lor transmiţători şi era foarte important să aibă fiecare un sentiment că aparţine acestui demers din momentul în care era selectat.
În faţa unei propuneri care implica resurse materiale şi multe necunoscute în organizare în România, Andrei Şerban a fost, aş spune, mai degrabă sceptic. ECUMEST era un ONG specializat pe politici culturale şi management – tot ce putea fi mai plicticos şi mai „mort” creativ din punctul lui de vedere. Eu trăiam în străinătate şi rezultatul în România al încercării de a avea un adevărat centru instituţional eşuase… motive serioase pentru a avea dubii existau aşadar.
În acelaşi timp, oricât de dubitativ, el s-a deschis propunerii mele şi, într-o după-amiază ploioasă, mi-a pus în mâna cartea Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu, spunând: „Cu asta aş vrea să începem Academia Itinerantă, cu lucrul pe acest text.”
Împreună cu Oana şi cu Ştefania, am reuşit să obţinem bani şi am găsit un spaţiu la Plopi, lângă Cluj, unde condiţiile de lucru erau ideale – izolare, posibilitatea de a lucra în linişte, de a locui acolo şi de a dezvolta Atelierul într-o stare de libertate şi de concentrare.
Rezultatul acestui Atelier a fost atât de puternic, încât el a devenit spectacol la La MaMa, în New York, şi apoi la Teatrul Odeon, în Bucureşti, a fost invitat în turneu în Franţa şi Polonia. La reprezentaţia pariziană, într-una dintre seri, a venit Peter Brook… ce altceva ar fi putut fi mai răsplătitor pentru artişti?!
Această primă ediţie datorează imens Oanei şi Ştefaniei, credinţei lor că, alături de mine, putem construi un loc în care Andrei Şerban să se întâlnească şi să transmită artiştilor energii şi sensuri uitate. Doresc, prin acest text, să le aduc mulţumirile mele amândurora pentru opera de pionierat în care ne-am aventurat.
Între timp, Oana şi cu mine traversaserăm oceanul către New York şi am propus ca Academia Itinerantă să devină un program cadru de schimb artistic al ICR. Lupta cu birocraţia şi cu regulamentele unei administraţii care nu întelege dinamica specifică a artelor şi care de aceea îi este ostilă – la urma urmei, artiştii produc, nu-i aşa?, dezordine prin spiritul lor prea liber – mi-a adus multe nopţi nedormite pentru a găsi felul just în care Academia Itinerantă să funcţioneze păstrându-şi caracterul flexibil. Dar viziunea conducerii ICR, sub patronajul lui Horia-Roman Patapievici a fost, spre norocul proiectului, una substanţială şi iluminată. Patru ediţii la rând, New York, Horezu-New York, Ipoteşti şi Mogoşoaia, au reprezentat tot atâtea ocazii de lucru intens, de fascinantă şcoală a trupului, sentimentului şi intelectului şi a textului reinterpretat proaspăt printr-o căutare de sine a actorului. Ateliere care începeau în zorii zilei şi se terminau la douăsprezece noaptea, cu lungi pauze de masă unde aveau loc discuţii şi lecturi şi sesiuni de concentrare, cu exerciţii de grup şi prezentări în toiul după-amiezei, până noaptea târziu – le urmăream de departe, din poveşti, din conversaţiile cu Andrei, din articole scrise de participanţi. Spovedania a devenit un spectacol, restul Academiilor au rămas în laborator, chiar dacă pentru ultimele doua ediţii Teatrul Naţional din Bucureşti şi-a acordat sprijinul în organizare.
Dar sensul Academiei s-a modificat cu fiecare ediţie. Dorinţa de a reveni a celor care au participat deja, cererile tot mai numeroase de la actori, regizori tineri, scenografi şi critici de teatru sau jurnalişti de a participa se înmulţeau vertiginos. Proiectul producea în participanţi o transfigurare aparte, acea regăsire a sinelui creativ despre care Andrei vorbea de fiecare dată când începea să lucreze. Ceea ce mi s-a părut întotdeauna esenţial în colaborarea cu Andrei Şerban este capacitatea lui de a simţi, de a trasa direcţia în care trebuie să te uiţi pentru a regăsi ceva ce, de fapt, căutai în mod aleatoriu şi defectuos. Pentru un artist, dar şi pentru orice om, aceasta este o cale esenţială de urmat în sens existenţial.
De asemenea, ceea ce contează este să înţelegi că nimic important nu poate fi făcut fără efort şi fără a te pune în cauză atunci când te-ai oprit din căutare. Nu te opri, înaintează în sus. Nu vei ajunge niciodată ACOLO, dar aceasta este direcţia.
Chiar dacă nu am participat direct decât la atelierele Academiei Itinerante pentru Spovedanie şi apoi la New York, la atelierul post-Horezu, sau la turnee, lucrul ca organizator de evenimente şi ca iniţiator şi coordonator al Academiei Itinerante alături de Andrei Şerban mi-a oferit şi mie, de multe ori, această lecţie foarte preţioasă constantă: „călătoria e mai importantă decât destinaţia”.
Pe parcursul a şase ani şi patru ediţii, Academia Itinerantă a devenit un spaţiu de şcoala artistică pe care foarte mulţi speră să îl locuiască, alaturi de Andrei Şerban. E foarte greu să povesteşti despre toate momentele de tensiune şi extaz, despre revelaţii şi întâlniri, despre anecdote şi blocaje de toate naturile. E foarte greu, mai ales, să explici că un asemenea proiect este ca un organism viu, cu multe ramificaţii, pe care îl creşti de fiecare dată ca pe un sacrificiu de sine, dar pentru care eşti răsplătit de fiecare dată undeva unde numai asemenea gesturi sunt răsplătite…
De aceîa, in continuare, eu vreau şi sper să îl continui sub altă cupolă, cu alte mijloace, dar cu aceeaşi pasiune.
În fond, Academia Itinerantă este acel mod de a organiza
creativ o comunitate în jurul unui Eu creativ de imensă forţă, într-o eră în care instituţiile „fixate” creează un sens de prizonierat artistului, nu îi mai dau şansa să experimenteze cu adevărat şi să experimenteze pentru a obţine calitate artistică. De asemenea, Academia este un proiect de curăţare emoţionala într-o ţara unde reziduul social şi politic produce îmbâcsirea ariilor umane cel mai fragile – ariile existenţei şi ale trăirii nostre interioare. Teatrul şi-a pierdut de mult în epoca modernă rolul de experienţă sacră, de participare într-o comunitate artistică şi participarea la Academia Itinerantă este un exerciţiu constant de reamintire a acestui rol într-o cetate bântuită acum doar de energii profane.
În meseria mea, pare oarecum că nu particip direct la ceea ce se petrece, doar fac posibil ca lucrurile să se întâmple. În realitate nu este aşa. Lucrurile care se petrec îl influenţează pe cel care le face în aceeaşi măsură în care îi influenţeaza pe participanţii la el, atunci când în spatele intenţiei se ascunde cu adevărat o aspiraţie. Academia Itinerantă e un astfel de proiect. El încapsulează pentru mine o aspiraţie intimă şi adevărată, de care am şi eu nevoie.
Mi s-a întâmplat în ultimele luni să văd câte un tânăr actor venind la mine emoţionat şi mulţumindu-mi pentru iniţierea Academiei Itinerante. I-am mulţumit, la rândul meu, şi am constatat, în fine, că am înţeles şi că mă simt exact aşa ca obiectele vii de pe taraba descrisă de Ellen Stewart: necesară cuiva.
Print