Politica şi manipularea sunt un cuplu letal de natural born killers ce aştern cadavre în piramidă pentru ca cel pe care îl slujesc să se poată căţăra tenace către putere. Aceste mijloace când mai subtile, când grosolane, când rafinate în retorică dibace, când stridente şi strigătoare la cer nu se supun aceloraşi legi precum conştiinţa sau bunul simţ. Din calea celui care tânjeşte să urce treptele schiloade către puterea-drog, acest simbiotic periculos mătură de-a valma şi bune şi rele intenţii şi le înlocuieşte cu ceea ce trebuie să se vadă, să se ştie, să se creadă. Realitatea nu este altceva decât o chestiune de punct de vedere, iar monstrul bicefal ştie foare bine cum să o îndoaie după bunul plac. Nu avem nevoie de teatru şi de tradiţia de milenii a „minciunii acceptate” pentru a dibui efectele din viaţa reală ale acestor forţe care îşi dau mâna din ce în ce mai la vedere, mai feroce şi mai paralizant de eficace. Prezentul e un spectacol cu scenariu abracadabrant în care ne e frică să mai credem în eroi sau finaluri fericite.
Teatrul politic este revendicat cu vehemenţă şi militantism de contemporaneitate; pare că doar problemele minorităţilor, clicilor, problemele identitare, problemele de acceptare şi reprezentare cât mai bine proporţionată au o voce validă atunci când vine vorba de cocoţarea pe o scenă de teatru. Cum să existe altceva mai demn de a fi prezentat publicului decât asemenea chestiuni arzătoare la ordinea zilei sub mantia de super-erou a teatrului politic?
Prin montarea spectacolului „Coriolanus” de William Shakespeare la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, Alexandru Darie face cea mai coerentă demonstraţie de gând regizoral limpede într-un spectacol de teatru politic care nu adaptează un text scris cu mai bine de 400 de ani în urmă despre un subiect încă şi mai vechi cu alte multe secole. „Coriolanus”, cu toate că este îmbrăcat în uniformele militare contemporane şi zdrenţele uşor recognoscibile ale prezentului şi dotat cu replici de armament foarte veridic, nu este o adaptare după piesa lui Shakespeare. Este chiar cea scrisă de el însuşi. Şi nu dezbate nicio problemă de identitate, nici de toleranţă, nici de migraţie scăpată de sub control, nici de egalitate de orice fel. Este unul dintre spectacolele care transmit un mesaj clar şi limpede, asumat, într-o manieră perfect justificată artistic; nu este nici numai „teatru de dragul teatrului”, nici propagandă boită cât să pară artă. Este un spectacol solid, robust, în care personajul principal este gândul regizoral ca un fir roşu dus fără să se încâlcească de la un capăt la celălalt în cele peste patru ore; o demonstraţie de mesaj social şi un comentariu pertinent şi lucid al vieţii cotidiene transmise cu mijloace exclusiv teatrale.
În povestea de mărire şi decădere a lui Coriolanus nu destinul său e cel care contează; el este doar un soldat de vocaţie, cu singura vină de a avea conştiinţă într-o lume în care nu forţa pe câmpul de luptă îţi câştigă dreptul la viaţă, ci abilitatea de a controla vulgul. Personajul colectiv impresionant ca energie, concentrare şi unitate pe care îl aduce în scenă Alexandru Darie pare un risc imens – 56 de actori la doar jumătate de metru de spectatori. 56 de tineri actori în căutarea afirmării, dornici ca ochii lor să fie cei mai vizibili până în ultimul rând. Într-o profesie în care orgoliul este cealaltă faţă a monedei talentului un asemenea personaj cu 56 de perechi de ochi poate avea o privire mioapă. Dar tocmai acest pariu este cel mai mare câştig al spectacolului – toate individualităţile din scenă funcţionează bine acordat, asumat, concentrat şi cu egoismul scenic redus la cele mai mici valori. Nimeni nu epatează, nu sunt derapaje de personaliate; cu toții funcţionează ca o minge numai bună de şutat de în plasa dorinţelor de putere ale tribunilor Romei. Sentimentul de monumentalitate pe care îl generează spectacolul se datorează, paradoxal, tocmai reuşitei de a controla egourile unei mase de oameni prin mijloace artistice, teatrale, benigne ca efect în raport cu manipularea exercitată asupra persoanjelor pe care le interpretează.
Pe parcursul unui spectacol care îşi propune atât de multe din punct de vedere artistic, este firesc să existe şi momente prelungite, scene nu tocmai bogate în detalii, personaje prea puţin conturate. Dacă la imaginea de ansamblu „Coriolanus” pare un tablou ideal, privit în amănunt se văd câteva tuşe groase şi elemente lipsă. Un prim astfel de punct nevralgic ar fi tocmai lucrul cu actorii; performanţele trupei sunt inegale şi par a fi generate de deprinderile fiecăruia, de obişnuinţe şi seriozitatea personală.
Şerban Pavlu (Coriolanus) ştie exact care este parcursul personajului său şi reuşeşte să îşi menţină mintea limpede în plin consum interior netrucat. Are multă consistenţă şi, pe lângă o concentrare remarcabilă, îi oferă lui Caius Martius Coriolanus nu doar o statură de războinic unilateral, ci şi un umanism profund pe care îl descoperă într-un tobogan de sentimente în partea a doua a spectacolului. Constantin Dogioiu (Tullus Aufidius) este antagonistul care refuză să rămână doar un barbar însetat de sânge. Cu un stil de joc rar întâlnit pe scenă, aducând aminte de anti-eroi seducători ai filmelor hollywoodiene, cu un rictus de Joker şi o stăpânire de sine ca a lui Hannibal Lecter, îşi construieşte un parcurs plin de obstacole, imprevizibil, cu treceri bine controlate. Radu Amzulescu (Menenius Agrippa) este punctul zero al spectacolului. Cel mai echilibrat, cel care ponderează acţiunea şi cel de la care toţi par că îşi primesc ritmul just. Calculat, echidistant şi tehnic, fără efuziuni sau invenţii de prisos.
Cei care au ca sarcină descrierea personajelor cu adevărat negative – tribunii cei manipulatori – sunt voit trataţi ca bufoni pe care cu greu îi iei în seamă; tocmai ca sub această mască a cumsecădeniei tembele să îşi vadă liniştiţi de ascensiunea lor mizeră. Intenţie clară, motivată şi susţinută, care însă devine degetul băgat în ochii spectatorilor, datorită interpretării explicativ-ostentative a lui Gheorghe Ifrim (Iunius Brutus) şi a lui Ionel Mihăilescu (Sicinius Velutus). Libertăţile de imporvizaţie atât din atitudine, cât şi din replici pe care şi le iau au acel grad de civism extra-artistic care poate amuza, dar strică raportul cu o lume altfel rotund şi coerent construită. Parcă se produce un scurtcircuit în receptare atunci când recunoşti glume din seria B.D. în plină arenă romană. Aceeaşi lejeritate trucată o are şi Romeo Pop (Primul cetăţean) care pare că galopează prin replici şi e atent doar la repere de mişcare şi text, mereu grijuliu să joace o relaxare stângace, fără să îl crezi cu adevărat conducătorul maselor pe care le ghidează în funcţie de ordinele primite. Camelia Maxim (Volumnia) depune cel mai mare efort în acest spectacol; dar mulţii decibeli pe care îi însumează constant nu garantează neapărat un rol reuşit. O mamă care se manifestă doar prin lamentaţii, şi la bine şi la rău, care strigă tot ce are de spus pierzând de multe ori controlul glasului, oricât de multe sentimente ar avea de transmis nu se poate încadra în nota realistă a interpretării celorlalţi şi devine o singularitate stranie şi deranjantă.
„Coriolanus” este un spectacol care are rara calitate de a avea la bază un concept regizoral în care mesajul şi arta fac într-adevăr casă bună. Spune o poveste care se repetă de când lumea cu mijloace teatrale, fără să trâmbiţeze concepte doar la nivel declamativ. Este o mostră de teatru serios, făcut aşa cum se face teatrul de câteva mii de ani, pe care încă îl mai găsim în acest colţ de Europă.
Teatrul „L.S. Bulandra“ din Bucureşti
CORIOLANUS de William Shakespeare
Traducerea: Horia Gârbea şi George Volceanov
Adaptarea scenică, lighting design şi regia: Alexandru Darie
Decorul: Octavian Neculai
Costume: Lia Manţoc
Muzica: Cristian Lolea
Asistenţi regie: Cristina Giurgea şi Alina Manu
Mişcare şi lupte scenice: Ionuț Deliu
Cascadori: Gheorghe Bănică, Radu Răzvan şi Florin Stancu
Captură video live: Bogdan Marina
Pirotehnie şi efecte speciale: Mihai Reti
Cu: Şerban Pavlu (Coriolanus), Radu Amzulescu (Menenius Agrippa), Ana Ioana Macaria (Cominius),, Dan Bădărău (Titus Lartius), Camelia Maxim (Volumnia), Simona Pop (Virgilia), Ionel Mihăilescu (Sicinius Velutus), Gheorghe Ifrim (Iunius Brutus), Romeo Pop (Primul cetăţean), Constantin Dogioiu (Tullus Aufidius), Elias Ferkin (Locotenentul volsc), Antoaneta Cojocaru (Al doilea cetăţean) şi Adrian Drăgănescu, Alex Popescu, Bianca Anastasiu, Răzvan Călin Andrei, Dan Apăvăloaiei, Ionuţ Bârjovan, Lucian Bârsan, Vlad Brumaru, Maria Bucur, Iulian Burciu, Alexandru Caragea, Irina Cărămizaru, radu Cătană, Roxana Condurache, Iulian Cuza, Ştefana Ionescu Darzeu, Natalia Dragomir, Larisa Enache, Teodora Filip, Bogdan Florea, Anca Florescu, Marina Fluieraşu, Lia Gherman, Mădălina Ignat, Cristian Ioniţă, Cristiana Ioniţă, Deliu Ionuţ, Adrian Loghin, Victor Ivan Lopez Espiritu Santo, Cristiana Luca, Ioan- Andrei Măierean, Ovidiu Mărculescu, Mihai Mitiţescu, Ştefan Mohor, Alexandru Moldovan, Elena Muşat, Iulia Alexandra Neacşu, Cristina Negucioiu, Daniel Nuţă, Dragoş Olaru, Ştefan Opreanu, Iany Panait, Rodica Paşca, Lavinia Pop Coman, Alina Popescu, Gabriela Porumbacu, Alin Poptop, Dana Rusu, Elena Scaleţchi, Silva Elena Schmidt, Roxanna Soare, Meda Tpârceanu, Toni Traşcă Cristian, Ana Turcu,Ciprian Valea, Maria Vârlan
Foto: Livia Vișănescu