„Coriolanus”, un spectacol despre frică…

3stars

Unul dintre cele mai așteptate spectacole ale toamnei, în București a fost, cu siguranță, „Coriolanus”. Pentru că Alexandru Darie montează rar, pentru că se știa că e în lucru de doi ani, pentru că teatrul lui Alexandru Darie are o forță aparte și pentru că el rămâne unul dintre cei mai mari regizori ai ultimei jumătăți de secol.

În urmă cu câteva luni, în primăvară, am intrat în sala de la Grădina Icoanei, la sfârșitul unei repetiții. Nu mai erau acolo decât Alexandru Darie și Octavian Neculai, dar era decorul, pe care aveam să-l revăd în octombrie, la premiera din cadrul FNT, și era încă o energie care nu se disipase. Nisip pe jos, arena… și ochii aprinși de pasiune ai lui Alexandru Darie, care părea că arde pe dinăuntru și că acest spectacol se naște din durere și bucurie. Vorbea cu pasiune, povestea, trăia în lumea pe care o crea pe scenă. „Coriolanus marchează revenirea mea la teatrul politic. Din păcate, teatrul politic a devenit necesar. Noi n-am mai făcut teatru politic dinainte de ’89. Dar acum a redevenit necesar”. Asta mi-a spus Alexandru Darie la acel moment. „Când am descoperit textul, a fost un act aproape divin, în sensul în care citești lucruri și deodată-ți spui: aici e ceva! Ca o revelație. Sigur, poate să fie contraargumentul că la orice piesă se întâmplă asta. Dar într-o perioadă în care începe să se dezvolte, din păcate, o cultură a teatrului „pe repede-nainte” și-a teatrului „care vorbește despre nimic” un asemenea text, în care acțiunea se întâmplă acum 2000 de ani și e o poveste scrisă acum 500 de ani, dar care are perfecțiunea și geniul să fie valabilă și astăzi, nu e puțin lucru… Iar societatea e acum în întâmpinarea textului. Nu trăim într-o lume ideală. Când ai oameni în stradă și-i regăsești aici, în text… Asta a dus la o alegere extrem de simplă, la ideea de a face textul azi, acum. Sigur că nu e doar un citat ce facem noi acolo, pe scenă. Dar nu, nu se întâmplă în Roma antică, ci în lumea de azi.” Așa suna mărturisirea lui Alexandru Darie atunci, iar curiozitatea de a vedea din nou pe scenă un spectacol, da, antitrend, un spectacol lung, de aproape patru ore, un spectacol cu substanță, un spectacol pe care să-l porți cu tine ani mulți după ce l-ai văzut, așa, ca pe acel „Trei surori” pe care știi că n-ai să-l uiți niciodată, n-a făcut decât să crească și mai mult așteptarea.

 

Și chiar se temea atunci Alexandru Darie dacă nu cumva e prea mult patru ore, dacă nu cumva spectatorul secolului 21 nu mai e pregătit pentru un astfel de teatru. Și totuși, spunea el: „Dacă între timp epoca s-a schimbat nu înseamnă că teatrul își schimbă sensurile, că teatrul are altă valoare acum decât avea…” Și totuși: „Nu poți să ceri sau să transformi o artă veche în ceva care trece ca un fulger și nu lasă nimic în urmă.” Cât de adevărat! Și exact asta și-a propus Alexandru Darie: să lase ceva în urmă. Să creeze un spectacol care te marchează, un spectacol puternic, care să te facă să vezi lumea altfel când ieși din sală. Un spectacol care să zguduie lumea. Și exact asta e înălțimea la care se desfășoară „Coriolanus” de W. Shakespeare, în versiunea de la Teatrul Bulandra.

N-am să spun că e un spectacol perfect, dar cred că în cazul de față tocmai în asta îi stă frumusețea, în minunatele lui imperfecțiuni, în care se ascunde strigătul unui artist care își propune să creeze opera perfectă. Și pentru asta dezlănțuie o mulțime de forțe care fac ca spațiul de joc în care e transformată scena să devină un vulcan. Un vulcan care nu poate erupe… Dar în care fierberea e la cote extrem de ridicate. Spațiul scenic în sine e, grație lui Octavian Neculai, un superb act artistic. Și-i simți forța încă de când intri în sală. Sunt tribune, e o bucată de amfiteatru, iar în mijloc locul unde se vor da luptele. Și când intri și-ți cauți locul calci în nisip și simți că ai pătruns deja într-o altă dimensiune spațio-temporală. E acolo ceva din Roma antică, sunt cuvinte scrise pe pereți, simți parcă vibrația de la Colosseum, dar mai e ceva, ceva profund actual și contemporan. Aici, în acest spațiu, urmează să se petreacă drama lui Coriolanus, acest ciudat general roman, a cărui esență o surprinde textul lui Shakespeare ce rămâne până azi una dintre cele mai puternice dezbateri despre putere, mediocritatea maselor, manipulare, compromis și politică.

Spectacolul lui Alexandru Darie e o uriașă dezlănțuire de forțe, din care nu lipsește nimic. Totul e construit cât mai realist, luptele se dau în fața ta, la doar câțiva metri, bombele explodează acolo, oameni în flăcări traversează scena, efecte de Hollywood sunt reproduse în teatru într-un fel în care nu le credeai posibile. Sunt lacrimi, e sânge, e foc, e frică, e război. Războiul și durerea trăiesc la doi pași de tine și-ți dai seama brusc că ești contemporan cu ele, tu, consumatorul de orice înseamnă confort al secolului 21. Iar din acest punct de vedere, spectacolul e ca un cutremur. Și undele se simt încă mult după ce ai plecat din sală. Și din această senzație face parte și corul de figuranți speciali – mulțimea – mulțimea care are un rol extraordinar în acest context, acei oameni care stau în piața publică și cer lucruri și impun lucruri și schimbă uneori istoria, deși de cele mai multe ori din spate sunt manipulați de politicieni. Această masă de manevră, pe care spectacolul lui Alexandru Darie o aduce în scenă sub forma a vreo 60 de figuranți, care creează un interesant personaj colectiv, cu o forță aparte în montare, este probabil la fel de puternică în context precum este personajul lui Coriolanus, interpretat de Șerban Pavlu. De fapt, e evident că așa a fost gândit acest personaj colectiv. Care este și cel ce deschide spectacolul și umple scena. Și te face să simți, într-adevăr, presiunea străzii și forța pe care mulțimea o poate avea. De-a lungul montării însă sunt momente în care ai senzația parcă unui oarecare abuz de prezența lui, deși… justificare există, nu-i așa?!, e suficient să ne uităm la evoluția ultimilor ani în politica și „strada” României și, într-adevăr, alegerea lui Alexandru Darie va părea absolut justificată din acest punct de vedere.

Felul cum regizorul alege să construiască povestea generalului Coriolanus – Caius Martius –, cel care are forță, care își duce luptele până la capăt și nu se dă la o parte din fața morții, are curaj, are toate calitățile unui lider, dar disprețuiește masele, este ușor contradictoriu. Pentru că pe alocuri pare să nu se hotărască între lumi – și costumele Liei Manțoc stau mărturie pentru asta – sau, poate, își propune să ardă în câteva ore toată istoria lumii… Căci actualizarea textului nu este de sus până jos la fel de bine susținută. Și e evident că Alexandru Darie se lasă furat de plăcerea de a construi în lumea noastră și deopotrivă de lumea lui Shakespeare… Personal, am o rezervă față de traducerea semnată de Horia Gârbea și George Volceanov nu pentru că, așa cum mi s-ar putea reproșa, sunt nostalgică după poezia forțată a vechilor traduceri ale lui Shakespeare, ci pentru că de data asta sunt replici care, prea forțat contemporane, duc anumite momente în derizoriu și nu e nevoie de asta pentru a crea ideea de actualitate. Acesta este și motivul pentru care cel puțin cuplul de politicieni-tribuni interpretați de Ionel Mihăilescu și Gheorghe Ifrim lasă adesea această senzație de derizoriu. Ionel Mihăilescu pare că joacă mai degrabă scene din Caragiale – și nu-i rău, desigur, să faci astfel de punți peste timp, căci cine a surprins mai bine natura politicii dâmbovițene decât Caragiale, dar rămâne un semn de întrebare. Iar Gheorghe Ifrim pare încă foarte atașat rolului primarului din „Las Fierbinți”, ceea ce, din nou, nu e neapărat un minus, pentru că deschide o interesantă poartă spre parodie, dar rămâne și aici un semn de întrebare.

O excelentă compoziție, o construcție realizată cu măsură și cu multă subtilitate este rolul lui Radu Amzulescu în senatorul Menenius Agrippa, un interesant amestec de forță, viclenie politică și căldură umană, toate interpretate dintr-un cărucior cu rotile… În ceea ce privește personajele feminine – Volumnia, mama lui Coriolanus, interpretată de Camelia Maxim, și Virgilia, soția lui, interpretată de Simona Pop – ar fi poate un beneficiu jocul cu mai puțină emfază și mai puțin patos teatral, care nu se potrivesc întotdeauna pe celelalte părți ale construcției spectacolului. Interesantă e însă ideea de a o distribui pe Ioana Macaria în rolul comandantului armatei, Cominius, chiar dacă legătura dintre ei creează ideea unei relații homosexuale și ar putea părea doar ceva de dragul modei. Interpretarea sigură și extrem de nuanțată a Ioanei Macaria deschide însă alte perspective…

Sunt absolut superbe și excelent realizate scenele din final, în care sunt proiectate pe nisip chipurile celor care încearcă să-i vorbească; e minunat și surprinde atât de frumos efemeritatea clipei, a vieții, a existenței și concentrează parcă toată filosofia acelui „totul e deșertăciune”, momentul în care Coriolanus își înfige degetele în chipul proiectat pe nisip al lui Agrippa, care-i cere să cruțe Roma, și apoi lasă să-i curgă nisipul printre degete. Superbă metaforă a ideii că suntem doar țărână…

Iar în rolul lui Coriolanus – Șerban Pavlu. Și cu greu mi-aș putea imagina în acest moment un alt actor interpretând acest rol. Are forță, are carismă, domină sala, are o voce superbă și asta îi este unul dintre principalele atuuri în acest rol – vocea lui cu inflexiuni și calde și dure, cum puțini actori au, o voce pe care o iei cu tine mult timp după finalul spectacolului. Coriolanus, așa cum îl construiește el, e exact anti-eroul perfect. Într-o lume care pare să aibă din ce în ce mai multă nevoie de eroi, cu cât ei dispar sau nu se mai nasc, un anti-erou așa cum e Coriolanus și așa cum e construit în spectacolul de la Bulandra, are toate datele să se transforme în EROU. Privirea întunecată, tumultul interior, furia, cruzimea, disprețul – Șerban Pavlu le încarnează pe toate. În afară poate de câteva momente în care urletul lui frizează patetismul, construcția lui pe scenă rămâne una dintre cele mai frumoase, mai puternice și mai greu de uitat pe care le-am văzut în ultimii ani.

Un mare plus al montării este că nu-și propune să dea răspunsuri, ci doar să lanseze întrebări… Iar la final, când moartea pune capăt unei lumi și o alta se instalează, când sângele curge de sus de pe pasarelă și udă nisipul, când lucrurile se amestecă în așa fel încât nu mai știi care e trădarea și care e adevărul, mi-am amintit, din nou, cuvintele lui Alexandru Darie. Teribile, cutremurătoare. „Dincolo de actualitatea politică, există un sentiment și mai puternic, descurajator și profund, pe care-ncerc eu să-l preiau. Asta a fost senzația când am citit prima dată textul. Că, dincolo de tot, e vorba despre ceva care din păcate e foarte actual: FRICA. Pe care cred că toți o simțim. Până la urmă, e un spectacol despre frică”…

Teatrul „L.S. Bulandra“ din Bucureşti

CORIOLANUS de William Shakespeare

Traducerea: Horia Gârbea şi George Volceanov

Adaptarea scenică, lighting design şi regia: Alexandru Darie

Decorul: Octavian Neculai

Costume: Lia Manţoc

Muzica: Cristian Lolea

Asistenţi regie: Cristina Giurgea şi Alina Manu

Mişcare şi lupte scenice: Ionuț Deliu

Cascadori: Gheorghe Bănică, Radu Răzvan şi Florin Stancu

Captură video live: Bogdan Marina

Pirotehnie şi efecte speciale: Mihai Reti

Cu: Şerban Pavlu (Coriolanus), Radu Amzulescu (Menenius Agrippa), Ana Ioana Macaria (Cominius),, Dan Bădărău (Titus Lartius), Camelia Maxim (Volumnia), Simona Pop (Virgilia), Ionel Mihăilescu (Sicinius Velutus), Gheorghe Ifrim (Iunius Brutus), Romeo Pop (Primul cetăţean), Constantin Dogioiu (Tullus Aufidius), Elias Ferkin (Locotenentul volsc), Antoaneta Cojocaru (Al doilea cetăţean) şi Adrian Drăgănescu, Alex Popescu, Bianca Anastasiu, Răzvan Călin Andrei, Dan Apăvăloaiei, Ionuţ Bârjovan, Lucian Bârsan, Vlad Brumaru, Maria Bucur, Iulian Burciu, Alexandru Caragea, Irina Cărămizaru, radu Cătană, Roxana Condurache, Iulian Cuza, Ştefana Ionescu Darzeu, Natalia Dragomir, Larisa Enache, Teodora Filip, Bogdan Florea, Anca Florescu, Marina Fluieraşu, Lia Gherman, Mădălina Ignat, Cristian Ioniţă, Cristiana Ioniţă, Deliu Ionuţ, Adrian Loghin, Victor Ivan Lopez Espiritu Santo, Cristiana Luca, Ioan- Andrei Măierean, Ovidiu Mărculescu, Mihai Mitiţescu, Ştefan Mohor, Alexandru Moldovan, Elena Muşat, Iulia Alexandra Neacşu, Cristina Negucioiu, Daniel Nuţă, Dragoş Olaru, Ştefan Opreanu, Iany Panait, Rodica Paşca, Lavinia Pop Coman, Alina Popescu, Gabriela Porumbacu, Alin Poptop, Dana Rusu, Elena Scaleţchi, Silva Elena Schmidt, Roxanna Soare, Meda Tpârceanu, Toni Traşcă Cristian, Ana Turcu,Ciprian Valea, Maria Vârlan

Foto: Livia Vișănescu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.