Cornel Mihalache: „Am ales textul lui Valentin Nicolau, pentru că nu e un text cuminte”

Pe 9 ianuarie, va avea loc la Cinema Sudio, premiera spectacolului de televiziune „Zi că-ţi place!”, după textul lui Valentin Nicolau, în regia lui Cornel Mihalache, avându-i în distribuţie pe Meda Victor, Mircea Albulescu, Radu Amzulescu, George Ivașcu, Marius Stănescu şi Constantin Cojocaru. „Acţiunea se petrece seara, târziu, în garsoniera unei femei singure. Acolo există un televizor şi un pat. Uneori, pe orice canal ai da, priveşti aceeaşi emisiune, oricum te-ai cuibări în pat, el rămâne gol.” Aşa începe textul lui Valentin Nicolau, care se poate rezuma simplu. O femeie singură şi cinci candidaţi la Preşedinţie. O emisiune electorală interminabilă şi o posibilă aventură cu fiecare dintre ei. Cinci încercări diferite de a poseda şi tot atâtea eşecuri. Femeia, obiect sexual-electoral, se lasă prinsă într-un joc al seducţiei şi îi experimentează toate etapele, trecând de la abandonare la furie, la amărăciune, la tristeţe, la disperare şi la neputinţă… O poveste despre Putere şi multiplele ei feţe, pe care spectacolul lui Cornel Mihalache o duce mai departe şi o transformă într-un docufiction. O discuţie cu regizorul spectacolului despre aventurile cu această montare şi nu numai…

Cine are nevoie azi, acum, de teatru de televiziune?

Orice om care trebuie să audă o limbă românească bună, de calitate, nu că „pă”-uri şi cu „dă”-uri… cum se vorbeşte la nivel înalt. Şi să înţeleagă ceva care sună româneşte, mai româneşte decât o face chiar domnul Leşe când spune „la ora doi”… Cred că este nevoie de teatru de televiziune. Sigur, poate nu e nevoie de acel tip de teatru pe care l-a practicat televiziunea şi la care toată lumea este nostalgică. Asta pe lângă ce-ar fi putut să facă şi n-a făcut televiziunea. Putea să se ocupe să tragă mari spectacole. Inclusiv doamna Hossu Longin… putea să ia două camere să se ducă să tragă un spectacol ca „Revizorul” lui Pintilie. Nu era important? „Nepotul lui Rameau” unde e? Nu e! Asta trebuia să facă televiziunea de-a lungul timpului, să fixeze nişte mari spectacole, din care au rămas doar fotografii… Şi pe lângă asta ar trebui să-şi facă şi montările proprii.

Despre montările proprii era vorba de data asta. Aşadar, care e specificul teatrului tv?

Noi, când dăm spectacolul pe post, îl încadrăm la teatru. Dar nu, nu e teatru. Teatrul e pe scenă sau într-un garaj sau în alt spaţiu neconvenţional. Unde există un spectator care vine şi se uită… Aici, „spectatorul” e camera. Care îmi dă posiblitatea să mă apropii, să mă duc până în intimitatea lui, până în ochiul lui, până în parfumul lui… Iar acum libertatea teatrului tv merge foarte departe, nu mai vorbim doar de trei pereţi şi un platou. Se poate întâmpla oriunde. Şi se poate filma chiar şi cu o cameră foto… Asta cred că e teatrul de televiziune şi cred că e nevoie de el.

Şi atunci de ce atâta tăcere în această zonă în ultimii ani?

Pentru că au devenit diverşi preşedinţi care au considerat că e vetust. Sigur că există şi spectacole vetuste, chiar făcute azi, şi asta pentru că ne e teamă. Ne autocenzurăm. Suntem cuminţi. Avem grijă să nu supărăm pe nimeni. Punem „O noapte furtunoasă” ca şi cum n-ar fi o piesă despre sex şi adulter noaptea. Suntem cuminţi, ca şi cum „Scrisoarea pierdută” n-ar fi o piesă politică…

Şi în acest context, de ce alegi o piesă scrisă de Valentin Nicolau? Ca să nu te înscrii în curentul celor cuminţi?

Ei, da, în contextul ăsta eu aleg o piesă de Valentin Nicolau, pe care am vrut s-o montez de-acum vreo zece ani… Şi întâi mi se spune că nu se poate, că e conflict de interese, pentru că Valentin Nicolau e în Consiliul de Administraţie al TVR. Şi care e conflictul de interese, i-am întrebat? Între dramaturgul Valentin Nicolau şi cine? Pe urmă, problema asta s-a rezolvat. N-a mai fost conflict de interese… Dar mi s-a spus: „N-ai vrea tu să montezi o altă piesă?” Tot de Nicolau, dar alta…

„Zi că-ţi place!” e probabil cea mai politică dintre piesele lui Valentin Nicolau. Ăsta să fie motivul?

Da. Mi s-a spus că n-ar fi prea potrivită, că e cu candidaţi la Preşedinţie. Şi care e problema? „Şi cum o s-o faci”, am fost întrebat. „Păi o să folosesc arhiva şi o să fac un fel de docufiction.” Ideea o am de mult, de când am vrut să fac piesa prima dată. Televiziunea publică are înregistrări cu cei care au candidat la Preşedinţie şi eu le am la mine în dulap şi vreau să le folosesc. Nu, că nu se poate, că e dreptul la imagine… Dreptul la imagine al cui? Al unui om care şi-a dat dreptul la imagine întregului popor, vrând să-l mântuie, nu? Că asta vrea fiecare candidat la Preşedinţie…

Aşadar, de ce ai ales acest text al lui Valentin Nicolau?

Pentru că nu e un text cuminte. Eu l-am mai schimbat puţin, pentru că e scris în perioada anilor 2000. Femeia care stă singură într-o garsonieră şi se masturbează, în spectacolul meu este mireasă… am sublimat altfel povestea. Şi nu cred că am greşit, am mers în linia personajului. Se vede că textul e scris într-o noapte. E un pretext. E scris cu furie şi cu supărare şi cu dezgust. Toţi trăim în asta zilnic. Uite ce poate să facă Parlamentul în două zile! Cum poate să întoarcă în două nopţi tot ce înseamnă democraţie şi tot ce s-a câştigat. Sunt cu toţii acoperiţi de văluri de ipocrizie pe care noi nu le vedem decât într-o criză ca asta.

Şi ce-şi propune spectacolul să fie? Un fel de comentariu de tip „editorial”? E şi un act jurnalistic?

E un act jurnalistic în primul rând. Jumătate este documentar, amestecat, aşa cum spuneam, cu ficţiune. Mai departe de teatru şi mai aproape de filmul documentar. Textul lui Valentin Nicolau e un strigăt al unui om care s-a enervat brusc într-o seară. Aşa cum se enervează, de altfel, în fiecare seară. Şi aşa cum mă enervez şi eu. Şi atunci am rezonat cumva cu textul şi cu strigătul lui şi cred că l-am dus chiar mai departe. Dintr-un eveniment mic al unei femei, în propria ei locuinţă, cu un televizor, un pat şi-un măr… l-am dus într-o poveste care înseamnă mai mult de-atât şi care ţine mai mult de România şi pe care ar putea s-o vadă cu drag şi înţelegere foarte multă lume din Europa de sud-est.

Spui că este mai aproape de documentar. Şi documentează ce?

Istoria ultimilor 25 de ani pe scena socio-politică din România. Ultimul cadru din film este faţa acestei femei, care stă cu invers, cu capul în jos, din ochi îi curg lacrimi, şi ea spune „Mă violezi, mă doare! Mă violezi!”, iar peste chipul ei, în timp ce spune aceste cuvinte, apar mulţumiri tuturor candidaţilor la Preşedinţie din ultimii 25 de ani, trecuţi cu numele complet, pe ani… De la Nicolae Militaru, care are pe conştiinţă mii de morţi în ’89, până astăzi, toţi au vrut să mântuie Românica noastră.

Deci este o metaforă despre România?

Nici măcar nu e o metaforă… E mai concret de-atât.

Care au fost aventurile acestui spectacol care s-a născut aşa greu şi, aşa cum spuneai, cu piedici „de sus”?

Ca să nu existe discuţii şi uitându-mă cât costă un studio – şi costă mult – şi văzând că toată lumea e cu ochii pe mine şi pe Valentin Nicolau ca pe butelie, am hotărât să nu mai cer bani pentru studio. Fireşte că erau cu ochii pe el pentru că era membru în CA şi în fiecare săptămână se certa cu ei. Motiv pentru care domnul Săftoiu a fost în stare, de pildă, să ceară textul pe care eu îl montez, ca să aprobe semnarea banilor pentru actori… Şi am vrut să-i aduc şi „O noapte furtunoasă” şi „Hedda Gabler”, ca să le citească omul pe toate, nu numai pe-al lui Nicolau, dacă tot îl interesează teatrul tv, nu? Între timp nu mai e PDG. Azi suntem la două zile după demisia domnului Săftoiu… Şi, cum spuneam, ca să nu mai cerem buget pentru studio, am luat o decizie. Ce scrie acolo în didascalie? „Garsoniera unei femei”. Aşa că am hotărât să-l fac la mine acasă. Unde curge apa, unde e wc, unde e frigider, unde e aragaz şi unde am, evident, televizorul… Ca să se taie toate fondurile. Iar Valentin Nicolau are un contract de 1 leu. Ca să nu existe niciun fel de incompatibilitate, să nu se spună că un membru în CA îşi trage fonduri din piesa care i se montează.

Care e mesajul acestui docufiction?

Fiţi atenţi ce e în jurul vostru şi uitaţi-vă întotdeauna în spatele lucrurilor pe care le vedeţi! S-ar putea să fie invers…