Ieri, 22 septembrie, a avut loc la Cinematograful Studio din capitală premiera oficială a filmului „Canalul”, regizat de Cornel Mihalache, după un scenariu de Kincses Elemer, produs de TVR. Este a doua peliculă a regizorului care ajunge la public anul acesta, după ce în luna ianuarie s-a difuzat producția „Zi că-ţi place!”, având la bază un text de Valentin Nicolau.
„Canalul” aduce în fața spectatorilor o poveste despre supraviețuirea prin curaj și prietenie. De fapt, după mărturisirea regizorului, filmul pune sub lupă „lucruri fundamentale: supravieţuire, dragoste, sacrificiu, prietenie, onoare şi moarte”. Despre cum s-a făcut acest film, într-o vreme deloc prielnică lucrurilor fundamentale pe care le readuce în atenție, despre prezent și despre dorințele prezentului am purtat un scurt dialog cu regizorul Cornel Mihalache, inaugurând astfel, începând cu acest număr, o nouă rubrică dedicată filmului românesc: Cine(ma)de in Romania.
Povesteşte-mi despre textul lui Kincses Elemer. De ce te-ai oprit la el din toată mulţimea textelor lumii și dintre toate textele contemporane?
Simplu. Eu sunt prieten cu domnul Kincses. Şi am regăsit titlul acestei piese în programul lui Demeter András, care conduce structura în care lucrez la Casa de Producţie a TVR. L-am sunat pe Kincses Elemér şi i-am zis că, dacă sună cineva de la TVR, să le spună că doar eu pot să fac piesa lui „Canalul”. Nu sunt bani de Shakespeare, de Cehov, cum aş vrea eu, aşa că un spaţiu în care supravieţuiesc patru oameni şi o „cameră intimă” unde se pot întâlni deţinuţii cu soţiile lor (şi asta face parte din program) ar fi mult mai ieftin. Textul „Canalul”nu vorbeşte numai despre Canalul Dunăre-Marea Neagră al anilor ’50. Dacă în scris autorul pune la început un timp – februarie 1951, autorul, regizor de această dată, în filmul făcut după propria piesă, la Duna TV, datează 1959 şi mută timpul vara, într-o căldură insuportabilă, în cala unui vapor. Textul lui Kincses Elemer vorbeşte despre un spaţiu concentraţionar, în care un grup de patru deţinuţi într-un lagăr de muncă supravieţuiesc prin cultură, amintire şi prietenie. Se întâmplă ieri, azi şi sigur şi mâine. Puterea încearcă şi reuşeşte să distrugă această fundamentală prietenie dându-i unuia dintre ei o pătură nouă. Construcţia începe să se dărâme. Suspiciunea ia locul credinţei, frumuseţea prieteniei dispare în spatele urii şi al neîncrederii. Textul lui Kincses vorbeşte despre lucruri fundamentale: supravieţuire, dragoste, sacrificiu, prietenie, onoare şi moarte. Parcă suntem între zidarii Meșterului Manole, care hotărăsc sacrificiul Anei. Textul e foarte frumos, curge, dur şi poetic în acelaşi timp.
Textul lui Kincses Elemer vorbeşte despre un spaţiu concentraţionar, în care un grup de patru deţinuţi într-un lagăr de muncă supravieţuiesc prin cultură, amintire şi prietenie. Se întâmplă ieri, azi şi sigur şi mâine. Puterea încearcă şi reuşeşte să distrugă această fundamentală prietenie dându-i unuia dintre ei o pătură nouă. Construcţia începe să se dărâme. Suspiciunea ia locul credinţei, frumuseţea prieteniei dispare în spatele urii şi al neîncrederii.
Dacă te-aș întreba despre punctul în care te afli tu acum cu tine însuți? Ce te interesează să transmiți publicului prin ce creezi la acest moment? Există o linie anume?
Cred că am trecut de un prag ca să dau de altele… Îmi place mult ce fac, cred că nu fac rău ce fac. Mi-e dor să fac un documentar la care să lucrez şase luni, să nu mai fie totul pe fugă. Să nu mai am piedici de tot felul. Mi-e dor să fac ficţiune. Teatrală şi cinematografică. Se poate şi la televiziune, cu toate că drumul prin spaţiul ăsta duce printre dârla-dârla şi hăhăială, poleială şi manipulare. Vreau să înlocuiesc manipularea altora cu manipularea mea. Cred că e mai benignă. A mea deschide ochii. A altora anesteziază privirea şi auzul.
Știu că la cealaltă producție, cu „Zi că-ți place!”, au existat probleme legate de fonduri și ați filmat la tine în garsonieră. Acum lucrurile au stat mai bine? Unde ați filmat?
Nu era vorba de asta, de fonduri, ci doar de o autoimpunere ca decorul să nu coste. Şi să nu se vadă că e decor. Convenţia e convenţie, dar aparatul vede că peretele de pânză se mişcă atunci când trânteşti uşa. Mai bine nu mai pui pereţi şi uşă. Nu vreau să lucrez în studiouri. Decât dacă trebuie.
Am ales un spaţiu care pare desprins din „zona” lui Tarkovski, două camere din clădirea dezafectată din strada Molière, din televiziunea veche. Care nu costă nimic. Un spaţiu degradat, plin de praf şi de găinaţ, unde din 1992 nu au fost geamuri. Acolo au trăit porumbeii. Valurile de găinaţ şi scheletele de porumbei alcătuiesc un decor pe care scenograful lui Tarkovski ar fi fost invidios.
Am ales un spaţiu care pare desprins din „zona” lui Tarkovski, două camere din clădirea dezafectată din strada Molière, din televiziunea veche. Care nu costă nimic. Un spaţiu degradat, plin de praf şi de găinaţ, unde din 1992 nu au fost geamuri. Acolo au trăit porumbeii. Valurile de găinaţ şi scheletele de porumbei alcătuiesc un decor pe care scenograful lui Tarkovski ar fi fost invidios. Acum, în filmul nostru, supravieţuiesc în frig cei patru prieteni, intelectuali, aristocraţi reduşi la obiect de studiu pentru cei doi paznici, care reprezintă Puterea de afară, de după ziduri. Reeducarea se face prin frig şi propagandă, prin cântece patriotice, la ore fixe. Prin nesomn şi genuflexiuni. Şi prin (auto)distrugerea sistematică a valorilor care stau în spatele lor, a celor patru deţinuţi şi a nevestei unuia dintre ei.
Povestește-mi, te rog, o scenă care, dacă ar trebui să renunți la toate celelalte, ar păstra și ar reda ideea filmului.
E o piesă pentru actori, cu o construcţie impecabilă, demnă de un film la televiziunea publică. Marian Râlea, Claudiu Bleonţ, Richard Bovnoczki, Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Isabela Neamţu şi Radu Amzulescu sunt cei care întruchipează replicile scrise de Kincses Elemer. Mi-ar fi greu să aleg o scenă, o secvenţă. Sunt momente excelente, fiecare dintre ei are povestea lui. Propriul lui canal. Ei fac în celulă, între ei, ore de astronomie, de medicină, de poveşti din copilărie, de engleză. Ei cântă murmurând concertul pentru vioară de Mendelssohn. Când se aude zgomotul torturii din alte celule, Alex (Claudiu Bleonţ) murmură, uitându-se la un tablou colorat, cu ramă aurită, cu o natură moartă: „măr, pară, pepene, strugure… măr, pară, pepene, strugure…” E singurul lucru care are culoare în spaţiul acela.
Când se aude zgomotul torturii din alte celule, Alex (Claudiu Bleonţ) murmură, uitându-se la un tablou colorat, cu ramă aurită, cu o natură moartă: „măr, pară, pepene, strugure… măr, pară, pepene, strugure…” E singurul lucru care are culoare în spaţiul acela.
Ce îți propui cu acest film acum și aici?
Să supravieţuiesc şi să îmbătrânesc frumos.
Print