Corola de minuni a lui Macbeth

Suntem fascinaţi de ceea ce nu cunoaştem. Necunoscutul are o putere de atracţie seducătoare. Ca un fluture atras de lumina incandescentă a unui bec riscăm, uneori cu bună ştiinţă, şi ne apropiem de mistere care nu sunt destinate oricui. Cuvinte precum alchimie, ocultism, magie, au conţinută o forţă care trezeşte curiozităţi şi ridică semne de întrebare periculoase. Asemenea îndeletniciri nu sunt hobby-uri de weekend. Astăzi găsim oferte de cursuri şi workshopuri de tot felul şi uneori diletantismul se întinde cât nu îi e plapuma. Jonglăm cu energii şi concepte spirituale cu multă lejeritate şi uităm de respectul cuvenit în faţa Misterului.

„Macbeth” montat de Michal Docekal la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra este un spectacol în care misticismul se insinuează foarte firesc în viaţa socială. Vrăjitoarele lui Shakespeare şi incantaţiile lor codate nu mai sunt trei umbre la o răscruce; esenţa celor trei entităţi e picurată în toţi cei care îl înconjoară pe generalul scoţian. Lumea spiritelor tenebroase e foarte prezentă şi convenţia e uşor de descifrat încă de la început. Decorul lui Martin Chocholousek generalizează universal piesei, delimitându-l, însă, foarte clar. Acţiunea e conţinută într-un spaţiu închis – o fabrică dezafectată, un laborator abandonat, un spaţiu aproape gol, pe cât de aleator aparent, pe atât de specific, în fond.

Macbeth trăieşte într-un crescendo al trezirii egoului. Dacă la început îndoiala şi buna credinţă stau într-un echilibru fragil cu dorinţa de putere, pe parcurs raporturile se schimbă foarte bine motivat de acţiunile scenice, iar la final nebunia capătă proporţii gargantueşti, fiind absorbit cumva de în această sarabandă malefică orchestrată în jurul lui. Pe câmpul de luptă, Macbeth, urcat pe platforme, cu o coroană înaltă pe cap, arată ca un zeu păgân într-un ritual de veneraţie. Iar uciderea lui simbolică de către atingerea lui Fleance care parcurge scena purtând un brad, acompaniat de acordurile unui colind, este un semn final al împlinirii proorocirii. Vrăjitoarele care au controlat totul, care şi-au schimbat pe rând roluri, au manipulat şi au sedus, nu mai au nimic de făcut acum decât să se demaşte şi să îşi afirme supremaţia asupra acestei lumi corupte şi pervertite. Nu întâmplător rolurile fiilor lui Duncan sunt interpretate de actriţele care joacă două dintre vrăjitoare. Duncan cel ucis este acelaşi cu Prima vrăjitoare. Semnul teatral care le individualizează este barbişonul – dacă această androginizare funcţionează în cazul celor două actriţe, soluţia de a-l distribui pe Adrian Ciobanu în rolul soţiei lui Macduff pentru a-i evidenţia latura feminină este forţată.

Acţiunile scenice inventate de Michal Docekal sunt surprinzătoare şi mobilează susţinut parcursul scenic al personajelor. Există multe inserţii neaşteptate, multe soluţii inedite, iar câteva imagini scenice sunt foarte inspirate. Macbeth care se spală ritualic înainte de crimă, Lady Macbeth care aruncă dintr-o găleată cheaguri de sânge în scena nebuniei sale, brăduţii odorizanţi a căror utilizare pare lipsită de sens în primă fază, devin pădurea mişcătoare din final, supuşii cu capete de animale domestice care stau la masa regelui, oricine ar fi acel rege, schimbarea spaţiului de joc prin ecleraj şi investirea lui prin semn. Deşi sentimentul de exces se instalează la un moment dat, deşi nu toate rezolvările au la fel de multă greutate şi putere de sugestie, redarea unei lumi în care sacrul şi profanul coexistă cu repercusiuni pe cât de tragice, pe atât de ilare la un moment dat, funcţionează în ansamblul său. Imaginea spiritelor întunecate care însângerează declarat o pânză albă este definitorie pentru acest concept.

Marius Chivu în rolul lui Macbeth este nu doar surprinzător, ci aproape perfect. Un pacurs scenic bine dozat, care combină forţa staturii cu emoţia, lacrima, chiar şi o înţelegere foarte precisă a chinurilor la care este supus acest uriaş uşor de păcălit. Mereu concentrat, atent la relaţia cu partenerii, inspirând o putere de nestăvilit şi totodată inocenţa unui copil care pune întrebările juste, dar primeşte doar răspunsurile pe care vrea să le audă. Fără să forţeze niciodată, bine stăpânit, acest Macbeth criminal, tiran şi nebun în ultimă fază este foarte uman. Îl înţelegi, îl crezi, îi dai toate circumstanţele atenuante şi ştii că va cădea datorită unor forţe pe care nu le înţelege, dar în jocul cărora se prinde înarmat doar cu logica sa de muritor.

Andreea Bibiri în Lady Macbeth este contorsionată şi stridentă. De la bun început parcă într-o transă, împinge fiecare cuvânt şi îşi şuieră monologul. Gândită ca o Hera olimpiană lângă un Zeus mai mult om decât zeu, Lady Macbeth nu seduce, ci conduce. Ostentativ şi foarte formal, adevărul personajului există doar în finalul spectacolului în scena nebuniei, când esenţa şi forma de expresie scenică se întâlnesc în sfârşit. Până atunci forma exterioară supradimensionată nu era dublată de o viaţă interioară prea bine definită.

Cornel Scripcaru este Macduff şi îi revine monologul de la începutul spectacolului; impune încă de la început o intensitate foarte mare şi un ritm susţinut. Cu tehnică, rigoare şi gând limpede îşi conduce personajul cu mână sigură şi construieşte detalii care îi dau nuanţe şi verticalitate. Acelaşi lucru îl face şi Vlad Zamfirescu în Banquo. Precis, cu intenţii bine conţinute şi cu o prezenţă controlată de o nelinişte continuă, foarte atent la parteneri şi just în reacţii. Adrian Ciobanu, Ilinca Hărnuţ şi Irina Ştefan joacă fără ostentaţii rolul dublu de vrăjitoare din spatele „măştii” celorlalte personaje, dar cu o tentă de mister care contribuie la crearea unei atmosfere dense.

„Macbeth” este un spectacol aproape caleidoscopic. Are multe elemente care funcţionează, dar şi exagerări şi soluţii gratuite folosite doar de efect. Este, însă, un spectacol puternic, iar asta mai ales datorită unui actor principal care îşi asumă până la capăt rolul. Dacă din întreg spectacolul pleci cu frânturi de scene, cu imagini, cu semne de întrebare, cu nelămurri sau cu motivaţii pe jumătate nelămurite, cu Macbeth pleci întreg.

Teatrul Bulandra

„Macbeth” de William Shakespeare

Traducerea Horia Gârbea

Regia MICHAL DOCEKAL

Dramaturgia Daniel Pribyl

Distribuţie:

Macbeth – MARIUS CHIVU

Lady Macbeth – ANDREEA BIBIRI

Macduff – CORNEL SCRIPCARU

Banquo – VLAD ZAMFIRESCU

Prima vrăjitoare / Duncan / Portarul / Lady Macduff / Doctorul

ADRIAN CIOBANU

A doua vrăjitoare / Ucigaşi ai lui Banquo / Malcolm

ILINCA HĂRNUŢ

Donalbain / A treia vrăjitoare / O doică / Seyton / Ucigaşi ai lui Banquo

IRINA ŞTEFAN

Fleance, fiul lui Banquo

FLAVIU CHIVU

Fiul lui Macduff, soldați ai celor două armate, spirit

FLAVIA GIURGIU

Lennox, Mesagerul, Suita, cal,spirit, armata, un păcătos

ALIN STATE

Ross, suita, cal, servitor, lord, armata, un păcătos

ALEX CALIN

Ross, suita, armata, spirit, Cawdor, fotograf

VLAD BENESCU

Slujitoare, spirit, oameni din suită, soldaţi ai celor două armate, Pacatos

ANCA DIANA ROSU

Slujitoare, spirit ,oameni din suită, servitori, soldaţi ai celor două armat

RALUCA NICOLAE/ BRIAN WEST

Regia: MICHAL DOCEKAL

Decoruri: MARTIN CHOCHOLOUSEK

Costume: HANA FISCHEROVA

Muzica: IVAN ACHER

Coregrafie: ARCADIE RUSU