În toiul ediţiei de anul acesta a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, printre spectacole şi conferinţe, au avut loc şi câteva lansări de carte despre care presa abia a amintit în trecere. Nedreaptă şi de neînţeles receptare, cu atât mai mult cu cât asemenea apariţii în lumea editorială din România sunt rarisime.
Printre aceste volume demne de semnalat se numără un nou studiu al criticului de teatru George Banu. Cortina sau fisura lumii, carte-album publicată la Humanitas, face parte din seria începută cu Nocturne (2005) şi continuată cu Spatele omului (Nemira, 2008). Ea ocupă, fără îndoială, un loc sigur între scrierile autorului, care la început de mileniu III, a dat mărturie, prin cărţile sale, că studiul interdisciplinar este inevitabil şi că discursul hibridat, în care poezia coabitează cu reflecţia critică, a devenit abordarea optimă pe tărâmul artelor.
De data aceasta, criticul pune sub lupă semnificaţiile cortinei în diverse planuri şi în diferite sfere artistice. Descoperim, pe de o parte, ambiguitatea fascinantă a unui element prezent în pictura europeană în varii chipuri, interpretată în pagini luxuriante, care ne trimit cu gândul la abordările practicate de istorici ai artei ca Victor Ieronim Stoichiţă sau Andrei Pleşu. George Banu scrie cu pasiune sau chiar cu patimă, meditând afectuos asupra reprezentărilor picturale ale cortinei, element care, sugerând transparent secretul, misterul, taina, într-un cuvânt, nevăzutul, invită la căutare, sau, cu un termen deja consacrat în filosofie, la iscodire, scriind într-o epocă ce stă sub semnul cuvintelor lui Francis Bacon, citate în finalul volumului: „Trăim aproape mereu îndărătul unor ecrane. O existenţă voalată. Cred că am fost poate uneori în stare să înlătur, din când în când, un văl sau două“.
Mărturisire ce i se potriveşte prea bine criticului de teatru care plonjează acum în semnificaţiile posibile ale cortinei şi în partea a doua a lucrării schiţează elementele unei estetici, preferâd o hermeneutică deschisă, cum îi stă bine unui analist care trăieşte în secolul XXI, pe care îl priveşte mirat şi dubitativ, după ce a cunoscut îndeaproape şi a comentat în numeroase studii principalele mişcări teatrale din secolul XX.
Aşadar, ce găseşte cititorul în „Cortina şi scena“, partea a doua a albumului publicat anul acesta? În primul rând, o propunere de tipologie a cortinei. Autorul inventariază, reflectează, interpretează şi afirmă o stare de fapt: „În teatru, la fel ca în pictură, în pofida atacurilor frontale, cortina a putut supravieţui adoptând o marginalitate sau resemnându-se să o miniaturizeze. La fel ca în zoologie, unde unele organe atrofiate reamintesc mai vechi funcţii, această cortină se înfăţişează ca o cortină reziduală. Ea evocă locul şi funcţia emfatică pe care le avea cândva cortina generatoare de teatralitate: scotea în evidenţă protagoniştii, supraexpunea femeile, exalta naturile moarte.“
Plutind printre incertitudini, căci ele fac regula în lumea tuturor artelor, autorul confirmă vechea certitudine a esteticii clasice: cortina este fisură, element separator, liant între lumi, convenţie artistică. Dincolo de această funcţie trece arta ultimei jumătăţi de secol, desigur, iar teatrul merge mai departe. Continuitate în discontinuitate – cum altfel? -, căci acesta este mersul istoriei. Modernitatea epuizată se transformă în postmodernitate, schimbă jocul şi aduce alte crezuri estetice, alte forme, cerute de alte fonduri. Sfârşitul cortinei este, ca orice sfârşit, un început: odată cu el, începe un alt episod, unul palpitant, contradictoriu, din povestea elementului care te invită pe tine, cel aflat în exterior, să-ţi imaginezi, să cauţi, să inventezi ce-ar putea fi dincolo.
Stimul clasic pentru imaginaţie, cortina, semn al palpabilului, slujeşte exact impalpabilul, subliniază permanent George Banu. Şi, ca orice spaţiu intermediar, este o variabilă dincolo de care se ascund invariabilele. Între veşnic şi vremelnic, între imaginar şi real, cortina a însoţit spectacolul, l-a slujit sau l-a trădat, rămânând însă indestructibil legată de natura lui, indiferent de etapa la care a ajuns acum istoria teatrului. De altfel, chiar cu acest accent se încheia incursiunea, înainte ca autorul să purceadă spre „în loc de concluzie“: „În teatru, cortina care a coborât asupra cadavrului de ieri se ridică asupra înviatului de azi. Teatrul rămâne singurul loc al reparabilului, căci aici, la fel ca pentru soare, un răsărit îi urmează întotdeauna unui apus. Ceea ce este adevărat pentru personaje n-ar putea fi adevărat pentru spectacol, care se încheie de-a binelea, iar cortina, într-o bună zi, îi marchează sfârşitul pentru totdeauna. Împreună actorii trăiesc atunci o “mică moarte”. Ea rămâne, în fond, experienţa limită a morţii în teatru, căci, aşa cum ar spune Jankélévitch, aceasta este clipa în care “ireversibilul” se iveşte. Definiţia însăşi a teatrului conjugă renaşterea fiinţelor fictive şi extincţia trecătoarei lor vieţi scenice. Teatrul durează, actorii mor. Între ei, cade cortina.“
Print