FOTO ADRIANA GRAND
Revista Yorick va propune o rubrică nouă, realizată de scenografa Adriana Grand, care ne va oferi în fiecare săptămână o imagine din spectacolul străzii și nu numai.
Primul ciclu intitulat „Costume pentru teatrul străzii” continuă cu „Starea teatrului românesc…”.
Cu acest prilej, va invităm la un concurs inedit. Scrieți un comentariu în care imaginați o scurtă poveste pornind de la imaginile pe care vi le propunem (și trimiteți-o la adresa monica.andronescu@nemira.ro), iar cea mai frumoasă dintre ele va fi premiată la sfârșitul fiecărei luni cu o carte din colecția Yorick a Editurii Nemira. Patru fotografii pe lună, patru povești… o carte!
O lume fără sfârșit…
Raul Alexandru Nistor
Este rece, de fapt este o seara de toamnă care abia așteaptă să ne dăruiască câțiva stropi de ploaie. Intru pe coridoare grandioase, odinioară pline de eleganță, luxuriante, care încântau privirile oricărui individ care îi trecea pragul și doar să privească și să se îmfrupte de frumusețea și bogăția arhitecturală a locului.
Inima îmi plânge, ochii nu vor să se lase mai prejos și varsă și ei lacrimi pline de amintiri căzând pe podeaua veche și prăfuită, parcă scriind o poveste, lacrimile transformându-se, în cerneala sufletului negru de supărare și dor, după alte timpuri, alte zile.
Mă aflu în culise. Stau și analizez fiecare detaliu care a mai rămas și constat cu stupoare, că nu mai am puterea de a regăsi, părți esențiale din ce a fost, pentru a le putea construi măcar virtual într-o imaginație, care dorește cu disperare sa repare trecutul însă fără prea mult succes. Cobor de pe scenă în sală. Același aer rece de angoasă, care se presară peste scaunele de catifea roșie, ancorată în lemn cu pioneze aurii, un deliciu pentru ochiul spectatorului. Mă așez. Stau și stau, parcă pierdut. Îmi închid ochii și accesez amintiri când recente, când îndepărtate, pentru a putea diagnostica întâmplările momentului prezent prin prisma trecutului, aducând parcă, cu greutatea unui plumb, amintiri frumoase pline de bucurie care parcă speriate și reținute totuși nu îndrăznesc a păși peste timp. Scaunul pe care stau este acum alb de la praf și rupt. Amintirile se tem de imaginea dezolantă, pe care doresc să le-o împărtășesc cu speranța unei vindecări. Dintr-o dată aud. Șșșș … . Se aud palmele cum bat. Aud picioare umblând pe scenă, cum se sincronizează într-o bătaie perfectă. Ce frumos sentiment; parcă mai este speranță… dar nu. Ochiul meu nărăvaș a insistat să se deschidă pentru o clipă și să conturbe, momentul unic dar înălțător, pe care încerc să îl experiez de când am intrat. Însă iată, această licărire, a fost premeditată. Îmi înalț privirea și văd. Văd cum cineva are sentimente contrariate, sau poate ceva, nu știu să definesc în aceste clipe, ceva atât de profund. Acest ceva sau cineva a supraviețuit masacrului. Este dezolant, dar nu ai cum sa nu te bucuri la asemenea întâlnire. Râde. Plânge. Este contrariat și bulversat, exact cum mă simt și eu în aceste momente. Toate amintirile, toate imaginile și piesele și bucuriile sau mai bine zis, infinitatea de sentimente, pe care spectatorii și uneori și telespectatorii le simțeau, se reflectă în orbitele lor goale. Ele au încapsulat, un bagaj incomensurabil de amintiri și trăiri, tot ce s-a întâmplat pe aceste scaune și pe această scenă. Sunt bucuros și onorat totodată să întâlnesc cu ele, cele două măști, care privesc cu un ochi critic, dar și cu un ochi mulțumitor peste sală, care o dată era plină cu oameni. De pe frontispiciul scenei mândre mă privesc cum încerc să imi storc sufletul de sentimente și mintea de amintiri, pe care să le corelez, pentru a retrăi acele momente pline de glorie și frumusețe. Închid înapoi ochii și mă concentrez. Nu vreau să las o asemenea aureolă boreală să îmi scape; este un sentiment unic, poate nu am să îl mai întâlnesc vreodată. Acum pot să văd. Mintea mea îmi permite un lucru uimitor, îmi alocă un minim de bucurie și pace sufletească, pot să vad imaginile demult apuse. Ochii nu se mai deschid, însă formează un izvor care pornește din cel mai uimitor țesut uman. Inima pornește lacrimile, pe care ochii cu atâta bucurie le primește și le exteriorizează în speranța de a schimba ceva. Dar nu se mai poate. Starea de singur, starea de angoasă pe care o simt, parcă ar fi lângă mine George Bacovia, recitându-mi una din poeziile lui. Oricum și dacă ar trăi în secolul XXI, nu ar avea unde să își recite poeziile. Noi oamenii am pus capăt unei istorii. Noi oamenii am ucis. Am ucis cu premeditare un univers și o lume în care grijile și problemele, erau parcă mai frumoase și dacă această frumusețe și bucurie dura doar pentru puține ore. Acest teatru în care mă găsesc este închis. Sufletul a plecat, viscerele au murit, inima a cedat, creierul nu a mai avut de lucru. Sufletul sunt spectatorii, care nu mai pășesc în lumea teatrală, găsind-o plictisitoare și demodată. Păcat. Viscerele, sunt cei care au făcut posibil, punerea în scenă a poveștilor și a pieselor scrise cu atâta migală de mâini iscusite. Sunt acei oameni nevăzuți de la decor, costume, machiaj, coafor, mașiniști, lumini și sunet. Un ansamblu care funcționează perfect, într-o armonie desăvârșită. Apoi inima sunt actorii, care plini de iubire dau viață personajelor, punându-și toată priceperea și sentimentele în vederea apropierii de idealul scriitorului. Un lucru foarte important să găsească corelația dinte jocul lor și ceea ce și-a imaginat scriitorul de la personaje. Mai apoi creierul care este directorul teatrului și regizorul. Acesta din urmă cu blândețe și bunătate interpretează și pune în scenă piesa, lucrând cu fiecare actor, pentru ca reprezentația să fie fără cusur. El face posibil ca actorii lui să trăiască sentimente noi dar și intense. Toată această familie dispare. Dispare, iar cei ce au făcut-o să dispară nu prezintă remușcări, pentru asasinatul unui vortex care te prindea și te transpunea într-o cu totul altă lume.
Cei care au trăit bucuria și grandoarea teatrului, atât citind în cărțile de istorie grecească și romană despre frumoasele teatre de altă dată, dar și fiind parte din mersul teatrului contemporan, probabil sunt oripilați, de tragicul unei povești sau piese de ce nu, a teatrului românesc prezent.
Print
story Time
Teatrul romanesc-Eterna pasare Phoenix
Se nareaza cu foarte multi ani in urma, ca pe tarmul Marii Negre in mijlocul coloniilor grecesti tot mai raspandite in acele timpuri,din cand in cand isi facea aparitia o pasare cu un penaj splendit colorat cu pete de purpura si aur.Locuitorii acestor tinuturi au chemat-o Pasarea Phoenix.Ea, pe parcursul anilor a devenit simbolul puterii de supravietuire , energie unica pe care o avea si anume de a se regenera din propria sa cenuse,ceea ce o face sa devina aproape nemuritoare.
Tot in acele timpuri autohtonii pamantului romanesc au simtit necesitatea jocului teatral, practicand la inceput manifestari cu profunde note de traditie folclorica care aveau sa se transforme mai tarziu in adevarate spectacole formative teatrale.In acest mod, teatrul este ridicat la nivel de cult si se declara deschis cu fraza:”La inchisoare cu mediocritatea”.Teatrul romanesc care a daruit artei universale pe I.L Caragiale si pe Eugen Ionesco,pe Liviu Ciulei si pe Lucia Sturza Bulandra,pe Andrei Serban si pe Silviu Purcarete,pe Radu Beligan si pe Dina Cocea ca sa ne limitam doar la cateva din cele mai rasunatoare nume, contribuie cu putera creatiei si generozitatea vocatiei la formarea spiritelor umane.
“Iubesc teatrul.care este arta de a povesti opozitiile.Teatrul te invata sa-l cunosti si sa-l iubesti pe celalalt”spune marele om de cultura R.Beligan
Este rece, de fapt este o seara de toamnă care abia așteaptă să ne dăruiască câțiva stropi de ploaie. Intru pe coridoare grandioase, odinioară pline de eleganță, luxuriante, care încântau privirile oricărui individ care îi trecea pragul și doar să privească și să se îmfrupte de frumusețea și bogăția arhitecturală a locului.
Inima îmi plânge, ochii nu vor să se lase mai prejos și varsă și ei lacrimi pline de amintiri căzând pe podeaua veche și prăfuită, parcă scriind o poveste, lacrimile transformându-se, în cerneala sufletului negru de supărare și dor, după alte timpuri, alte zile.
Mă aflu în culise. Stau și analizez fiecare detaliu care a mai rămas și constat cu stupoare, că nu mai am puterea de a regăsi, părți esențiale din ce a fost, pentru a le putea construi măcar virtual într-o imaginație, care dorește cu disperare sa repare trecutul însă fără prea mult succes. Cobor de pe scenă în sală. Același aer rece de angoasă, care se presară peste scaunele de catifea roșie, ancorată în lemn cu pioneze aurii, un deliciu pentru ochiul spectatorului. Mă așez. Stau și stau, parcă pierdut. Îmi închid ochii și accesez amintiri când recente, când îndepărtate, pentru a putea diagnostica întâmplările momentului prezent prin prisma trecutului, aducând parcă, cu greutatea unui plumb, amintiri frumoase pline de bucurie care parcă speriate și reținute totuși nu îndrăznesc a păși peste timp. Scaunul pe care stau este acum alb de la praf și rupt. Amintirile se tem de imaginea dezolantă, pe care doresc să le-o împărtășesc cu speranța unei vindecări. Dintr-o dată aud. Șșșș … . Se aud palmele cum bat. Aud picioare umblând pe scenă, cum se sincronizează într-o bătaie perfectă. Ce frumos sentiment; parcă mai este speranță… dar nu. Ochiul meu nărăvaș a insistat să se deschidă pentru o clipă și să conturbe, momentul unic dar înălțător, pe care încerc să îl experiez de când am intrat. Însă iată, această licărire, a fost premeditată. Îmi înalț privirea și văd. Văd cum cineva are sentimente contrariate, sau poate ceva, nu știu să definesc în aceste clipe, ceva atât de profund. Acest ceva sau cineva a supraviețuit masacrului. Este dezolant, dar nu ai cum sa nu te bucuri la asemenea întâlnire. Râde. Plânge. Este contrariat și bulversat, exact cum mă simt și eu în aceste momente. Toate amintirile, toate imaginile și piesele și bucuriile sau mai bine zis, infinitatea de sentimente, pe care spectatorii și uneori și telespectatorii le simțeau, se reflectă în orbitele lor goale. Dânsele au încapsulat, un bagaj incomensurabil de amintiri și trăiri, tot ce s-a întâmplat pe aceste scaune și pe această scenă. Sunt bucuros și onorat totodată să întâlnesc cu ele, cele două măști, care privesc cu un ochi critic, dar și cu un ochi mulțumitor peste sală, care o dată era plină cu oameni. De pe frontispiciul scenei mândre mă privesc cum încerc să imi storc sufletul de sentimente și mintea de amintiri, pe care să le corelez, pentru a retrăi acele momente pline de glorie și frumusețe. Închid înapoi ochii și mă concentrez. Nu vreau să las o asemenea aureolă boreală să îmi scape; este un sentiment unic, poate nu am să îl mai întâlnesc vreodată. Acum pot să văd. Mintea mea îmi permite un lucru uimitor, îmi alocă un minim de bucurie și pace sufletească, pot să vad imaginile demult apuse. Ochii nu se mai deschid, însă formează un izvor care pornește din cel mai uimitor țesut uman. Inima pornește lacrimile, pe care ochii cu atâta bucurie le primește și le exteriorizează în speranța de a schimba ceva. Dar nu se mai poate. Starea de singur, starea de angoasă pe care o simt, parcă ar fi lângă mine George Bacovia, recitându-mi una din poeziile lui. Oricum și dacă ar trăi în secolul XXI, nu ar avea unde să își recite poeziile. Noi oamenii am pus capăt unei istorii. Noi oamenii am ucis. Am ucis cu premeditare un univers și o lume în care grijile și problemele, erau parcă mai frumoase și dacă această frumusețe și bucurie dura doar pentru puține ore. Acest teatru în care mă găsesc este închis. Sufletul a plecat, viscerele au murit, inima a cedat, creierul nu a mai avut de lucru. Sufletul sunt spectatorii, care nu mai pășesc în lumea teatrală, găsind-o plictisitoare și demodată. Păcat. Viscerele, sunt cei care au făcut posibil, punerea în scenă a poveștilor și a pieselor scrise cu atâta migală de mâini iscusite. Sunt acei oameni nevăzuți de la decor, costume, machiaj, coafor, mașiniști, lumini și sunet. Un ansamblu care funcționează perfect, într-o armonie desăvârșită. Apoi inima sunt actorii, care plini de iubire dau viață personajelor, punându-și toată priceperea și sentimentele în vederea apropierii de idealul scriitorului. Un lucru foarte important să găsească corelația dinte jocul lor și ceea ce și-a imaginat scriitorul de la personaje. Mai apoi creierul care este directorul teatrului și regizorul. Acesta din urmă cu blândețe și bunătate interpretează și pune în scenă piesa, lucrând cu fiecare actor, pentru ca reprezentația să fie fără cusur. El face posibil ca actorii lui să trăiască sentimente noi dar și intense. Toată această familie dispare. Dispare, iar cei ce au făcut-o să dispară nu prezintă remușcări, pentru asasinatul unui vortex care te prindea și te transpunea într-o cu totul altă lume.
Cei care au trăit bucuria și grandoarea teatrului, atât citind în cărțile de istorie grecească și romană despre frumoasele teatre de altă dată, dar și fiind parte din mersul teatrului contemporan, probabil sunt oripilați, de tragicul unei povești sau piese de ce nu, a teatrului românesc prezent.