„Efectul razelor gama asupra anemonelor”, pus în scenă de Cătălina Buzoianu, cu Olga Tudorache în rolul principal și care a avut premiera cu un an înainte să mă nasc, e unul dintre acele spectacole-legendă pe care regreți că le-ai ratat. După Revoluție, textul lui Paul Zindel a fost mai degrabă ocolit de regizorii români, istoria înregistrând doar câteva încercări, însă nimic notabil.
Piesa, pentru care Paul Zindel a câștigat un premiu Pulitzer, a fost un mare succes al timpului ei, adică în anii ’70, și respectă destul de bine canoanele și cerințele publicului din epocă, dând și astăzi dovadă de o actualitate incontestabilă. Astăzi, când, totuși, astfel de texte tributare teatrului psihologic se regăsesc rar pe afișele teatrelor care caută o sincronizare, nu întotdeauna benefică și nu întotdeauna justificată, mai degrabă formală, cu probleme inventate de acest nou început de mileniu. Între montări rare cu Shakespeare, Cehov sau cel mult Ibsen reinventat și multe, foarte multe piesulițe contemporane al căror principal (și uneori singur) merit este că sunt contemporane se vede un gol destul de mare. Și, în mod straniu, contemporaneitatea anilor ’60-’70 ai secolului 20 pare, în teatru, mai îndepărtată și mai absurdă decât cea a lui Shakespeare.
Motiv pentru care spectacolul „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice”, așa cum au decis creatorii să traducă titlul de data asta, respectând originalul, pus în scenă la Teatrul Metropolis de Mariana Cămărășan, face parte din categoria rara avis, deși, în traseul regizoral foarte atipic al Marianei Cămărășan, vine firesc. Preocuparea pentru relații interumane, pentru sondarea personalității, pentru emoție este constantă în creația Marianei Cămărășan, încă de la primele spectacole – de la un excelent „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” la „Amalia respiră adânc”, trecând prin „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, la „N(aum)” și ajungând la acest „Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice”. Un traseu ascendent, culminând cu montarea de la Metropolis, care a avut premiera la începutul acestui an.
Crezând, evident, în alt tip de text decât cel acum la modă, regizoarea creează o versiune personală și curajoasă a textului lui Paul Zindel, bine ancorat în contemporan și cu o inteligentă regândire a perspectivelor și a circumstanțelor. Un text despre incomunicare, despre traumele copilăriei, despre singurătate, alcoolism, despre o femeie care-și crește singură copiii, despre neînțelegere, dar cu personaje bine conturate, extrem de ofertante pentru actor și deloc superficiale în incomunicarea lor. Asta își propune spectacolul Marianei Cămărășan, aș spune unul dintre cele mai bine gândite și jucate de pe scenele Bucureștiului acestui moment: să creeze un univers coerent pe scenă, în care fiecare dintre cele trei planete diferite pe care le reprezintă cele trei (de fapt patru) femei să nu ajungă să se întâlnească niciodată. Fiecare închisă în propria ei lume.
Scenografia lui Vladimir Turturica reface pe scena nouă, în formă de amfiteatru, de la Metropolis, o încăpere mai degrabă impersonală și atemporală, modestă, în mijlocul căreia tronează o canapea extensibilă, un telefon cu fir, aproape singura legătură a lui Betty cu lumea exterioară, o măsuță așezată în fața unui galantar, care configurează un mic spațiu al unei bucătării, și o scară din lemn, continuată cu un fel de pasarelă, ce duce într-o misterioasă cameră de sus. Regia lasă impresia încă de la prima scenă că nu se grăbește, că are răbdare cu timpul lor și al acelei lumi, încleiate în ea însăși.
Începutul, lung și plin de detalii fără cuvinte, e ca un mic ritual prin care intri în lumea lor. Nevrotică, dar cu un strop de umor, un contrapunct atât de necesar în context. Un cui pe care Betty îl bate în podea, în întuneric, în miez de noapte, e revelator pentru caracterul și lumea interioară a unui personaj, pe care Oana Pellea îl va interpreta într-o cheie nouă, personală, conferindu-i un ceva uman și un tip de fragilitate care redesenează, în mare, întreaga poveste. Spațiul în care locuiesc personajele este prea mic pentru cele trei lumi uriașe ale lor. Matilda, fetița pasionată de biologie, viitoare savantă, interpretată de Cristina Casian, trăiește într-un univers din atomi colorați de profesorul de biologie, un univers pe care în primul monolog, cel care deschide spectacolul, actrița îl face să sune ca și cum ar descrie un tărâm desprins dintr-un roman fantasy. Însă cuvintele ei răsună aproape autist în acel loc, un amestec de ridicol și pasiune, care o vor face să se însingureze din ce în ce mai tare, conturându-i un portret de… micuța savantă neînțeleasă. Mai departe, Cristina Casian construiește un personaj relativ previzibil, care se mișcă între limitele trasate de ea însăși, mergând spre monologul final, când pe scenă le vorbește tuturor despre experimentul ei cu crăițele supuse radiațiilor, cu un entuziasm crescând și care ar putea fi dus chiar mai departe.
Florinei Gleznea îi revine rolul lui Ruth, fiica traumatizată, despre trecutul căreia în montare sunt doar sugestii vagi, pentru că regia mizează în primul rând pe non-relațiile dintre cele trei femei. Ruth din spectacolul de la Metropolis este o tânără de secol 21, în care s-ar recunoaște orice liceeană cu fițe, machiată strident, îmbrăcată strident, scăpată de sub control, vânând banii din geanta mamei, rebelă, fără prea multe în cap, dar teribil de sensibilă, în ciuda aparențelor. Iar acest joc între extreme îi reușește de minune Florinei Gleznea.
Invitată într-un rol special, cel al bătrânei mute, Nanny, pe care Betty a luat-o în îngrijire pentru 50 de dolari pe săptămână, Alexandrina Halic e o prezență stranie și de efect. Un fel de meteorit în casa lor, pe alocuri un rezoneur, are o misiune specială: dintr-o intrusă devine rapid un fel de punct de reper.
O construcție de maturitate deplină, personajul Betty capătă în interpretarea Oanei Pellea nuanțe importante. Departe de a fi un monstru, așa cum o recomandă datele personajului, o femeie care-și crește fetele într-un regim aproape concentraționar, supunându-le, așa cum sugerează titlul piesei unui tip de radiații toxice, la fel cum Matilda își supune crăițele, Betty este, în această montare, o ființă extrem de fragilă. Răutatea îi e întotdeauna înecată în umor și descoperim o ființă teribil de tristă, de singură și, în fond, o victimă a lumii, a comportamentului celor două fiice și a ei înseși. Un rol susținut ireproșabil de datele îndelung studiate ale personajului, de proiecții în extratext, astfel încât ghicești în spatele femeii de pe scenă o viață întreagă, construcția scenică are concretețe, are carne, e departe de a fi o schiță, așa cum sunt multe dintre rolurile momentului (motivul, desigur, viteza, lipsa de timp…). Aici nu este însă cazul, aici se vede bine – ceea ce e esențial pentru acest tip de teatru – studiul. Și faptul că personajul din scenă are în spate o biografie vie și activă. Îmbrăcată caraghios, asocială, Betty va da buzna pe scenă la serbarea Matildei și, din neîndemânare, îi va răsturna florile, iar pământul se va risipi aiurea pe jos. Imaginea aceea e fotografia perfectă nu a unei vieți irosite, ci a trei mici universuri ireconciliabile, între care comunicarea e imposibilă. Efectul radiațiilor nocive ale lumii în care trăim asupra noastră. Experimentul „reușit” suntem noi înșine.
Teatrul Metropolis, sala Amfiteatru
„Efectul razelor gama asupra crăițelor lunatice” de Paul Zindel
Regia: Mariana Cămărășan
Traducerea: Iulia Necară
Scenografia: Vladimir Turturica
Light design: Ștefan Vasilescu
Distribuție: Oana Pellea, Alexandrina Halic, Florina Gleznea, Cristina Casian
Print
M-am intors incarcata , cu un puternic , aoasator , cu gandurile vraiste. Imi amuntesc bine jocul doamnei Olga Tudoeache su sensibilitatea Rodicai Negrea! Alta epoca , un joc insa la fel de marcant , care m-au tensionat, amuzat amar, cu lacrimi din cand in cand. Aplauzele le consider prea sarace pentru a rasplati jocul extraodinar al Oanei Pelea si sensibilitatea drei Cristinei Casian. As zice ca sunt accente un pic ingrosate la personajul Ruth. Arezenta dnei Halic mi-a placut. Felicitari tuturor !